Pe platforma iluminată de felinare, construită anume pentru adunarea SS-iștilor din detașamentul „Cap de mort”, acum întorcea ultimul autobuz. Pe lângă el treceau grupuri de școlari, ducându-se să vizioneze filmul
„Thälmann”. Ernst Thälmann murise aici, la Buchenwald.
Mi-am luat rămas bun de la profesoara Hanna Sproste, procedând la un schimb de adrese, iar după ce autobuzul meu a pornit din loc, mi-a făcut 184
semn cu mâna de sub felinarul care-i lumina căciulița cu cozoroc, chipul sever și scurta matlasată.
•
La bătrâna primărie a Weimar-ului bătea orologiul, un sunet prelung și plăcut, de dincolo de veacuri.
Diminețile, în piața de aici, așa cum făcuseră și cu sute de ani în urmă, țăranii turingieni vindeau legume, fructe, găini, tot soiul de produse. Tot în piață se fierbeau și crenvurști, iar cumpărătorii îi mâncau însoțindu-i cu bere, pe care o beau direct din gâtul sticlei.
În orele de lucru ale pieței circulația mașinilor era interzisă, însă la ceasul acesta ele se buluciseră într-aici, pentru înnoptat, la hotelul „Elefant”, sau la hotelul învecinat unde, cândva, locuise și Bach și unde trăsese Franz Liszt până își găsise o locuință pe Marienstrasse, la intrarea în parc. Chiar și astăzi se poate trece pe acolo, să tragi de mânerul clopoțelului și să-i auzi clinchetul melodic, anunțând sosirea unui oaspete, și să fii poftit înăuntru de amabilul ghid al casei muzeale, pentru a colinda de unul singur prin plăcuta locuință a maestrului, să zăbovești câteva clipe lângă pianul care-i perpetuează memoria, oglindindu-te în apele suprafețelor sale lăcuite.
Casa în care locuise Lucas Cranach, și care dădea în piață, acum era închisă, pentru reparații. Neptun, cu tridentul în mână, se afla la locul său din totdeauna, pe un piedestal, în bazinul artezienei, care în momentul de față avea apa întreruptă. Nu trecuse chiar atât de mult timp de când, pe acoperișurile de olane, peste capul bătrânului Neptun, se așterneau pete de pecingine neagră, provenind de la fumul cuptoarelor din Buchenwald, purtat aici de vânt.
Intrarea dinspre piață a celei mai vechi cârciumioare, „La ursul cel negru”, era deschisă: aici erau serviți numai clienții fideli și turiștii. Deasupra unei sobe de teracotă verde se găsea un basorelief tuciuriu, un urs, emblema locantei. „Această casă stă sub oblăduirea Domnului și i s-a dat numele – «La ursul cel negru»”. Istoria casei era povestită cu litere gotice ornamentale. Se afla pomenită în documente străvechi, de peste patru sute de ani, și între zidurile sale poposise marele reformator Martin Luther și mulți alți oameni celebri din timpul Războiului de 30 de ani, precum și o oarecare Charlotte von Lengefeld, care devenise apoi soția autorului lui „Wilhelm Tell”. De bună
seamă, între aceleași ziduri se distraseră și SS-iștii ce purtau pe mânecă
emblema „Cap de mort”.
Pe strada iluminată de vitrinele împodobite și care acum primise numele lui Schiller, unde se păstra și ultimul său sălaș, se iveau mici grupuri de studenți, pentru ca apoi să dispară după colț, vorbind gălăgios. Pavajul din 185
macadam al străzii răsuna sub tocurile fetișcanelor, sub freamătul vieții de pe aceste locuri istorice.
•
În străvechiul cimitir din Weimar se odihnesc osemintele lui Goethe și Schiller, adăpostite în cavoul rezervat nobilimii, fără să fie însă chiar lângă
reprezentanții locali ai acesteia. Nobilimea, dintr-un exces de vanitate, se cufundase pentru totdeauna printre ornamente funerare de bronz, blazoane, crucifixe, îngeri de gips. Și numai cei doi poeți de importanță universală erau depuși în niște sarcofage simple, din lemn de stejar.
Se aflau aici, întru veșnica lor odihnă, nu datorită rangului sau unor înalte rudenii, ci pentru meritele inestimabile ale talentului lor și a gloriei pe care și-o câștigaseră. Acesta era cel din urmă dar, în semn de ospitalitate, din partea atotstăpânitorului (în limitele „petecului” său de pământ) duce Karl-August, ale cărui rude și prieteni, laolaltă cu dânsul, se retrăseseră lângă
pereții cavoului, pentru a degaja un drum de acces, cât mai larg, către cei doi venetici.
„Tapfer und Weise”. Cine era acest „Neînfricat și înțelept”, ale cărui prea-venerate oseminte stăteau păzite de cei doi lei de bronz de pe sarcofagul său somptuos? Chiar ducele Karl-August, cel care ordonase zidirea cavoului? N-am de unde să aflu acum. Dacă a fost înțelept sau slab de minte, viteaz sau numai pus pe gâlceavă, nu datorită acestor atribute își dobândise gloria și ajunsese cunoscut, ci dependenței inverse, instaurate de timp, a stăpânitorului față de poet.
Poezia care povățuiește Puterea, Puterea care prețuiește Poezia –
armonia ideală în concepția lui Goethe. Oare să fie realizabilă?
Acum, două trepte zidite din cărămidă aparentă îngăduie accesul spre lăcașul din urmă al poeților. Căușele candelelor își revarsă lumina lor blajină
asupra unui postament ușor înălțat. Aliniamentul coloanelor de piatră, care susțin cupola, conduce cu solemnitate către acesta. Pe postament, – două
sarcofage din lemn de stejar, fără niciun fel de ornamentație, netede ca oglinda apei. Se disting doar orificiile pentru introducerea cheilor; ce să mai controleze oare?
Mitul prezenței poeților în aceste sarcofage era sugerat tocmai de aceste reale și obișnuite găuri de broască.
La subsolul hotelului „Elefant”, conform datinilor din Turingia, se celebra sărbătoarea vinului, Weinfest. Locurile fuseseră vândute în întregime, cu mult timp înainte, însă un chelner, când își dădu seama că suntem străini, ne-a invitat și ne-a condus la o masă. Toată lumea comanda după bunul ei plac. Și bătrânele doamne, elegant îmbrăcate, și bărbații. Chelnerițele, fete tinere în costume naționale turingiene, cu fuste cusute și croite scurt, după
186
ultima modă, serveau mâncăruri gustoase, din bucătăria tradițională, însă
care pătrunseseră demult în meniurile zilei. Din salonul vecin, unde se adunase tineretul, răzbăteau până la noi ritmurile unor dansuri moderne, nereușind totuși să acopere înverșunata orchestră din salonul nostru. Cât de irezistibilă, cunoscută până la înfiorare, îmi era muzica din anii războiului…
Mă amuza gândul că, odinioară, în timpul când era prietena înaltului demnitar Goethe, poate chiar aici, își rotise pașii micuța vânzătoare Christine Vulpius, care era atât de pasionată după dans și-i trimisese lui Goethe, la rugămintea lui, pantofiorii scâlciați de joc.
Dar trompetistul din orchestră începu să sune adunarea și, din saloanele alăturate, lumea porni să se îmbulzească la noi iar tineretul, întrerupându-și twistul, năvăli și el.
Tineri și bătrâni, aliniați în formație, începură să mărșăluiască încolonați, cu orchestra în frunte.
Am plecat. În cameră, după ce m-am învârtit în pat cu intenția de a adormi legănată de muzica din cârciumioară, care răzbătea până la mine prin dușumeaua încăperii, am auzit la un moment dat „Katiușa” noastră.
Orchestra o interpreta cu brio, din toate puterile…
•
În ajunul Anului Nou am primit o scrisoare de la Hanna Sprote: „E posibil, printre amintirile anului care a trecut, să vă apară și cea a Weimar-ului –
Buchenwald…”
Bătrânul Weimar și Buchenwald-ul, măreție și rușine, atotputernicia spiritului și sinistra tentativă de exterminare a acestuia. Așa ceva nu se poate uita. Și nici momentul acela când, împreună cu Hanna Sprote, am stat pe platforma cufundată în umbrele înserării, a lagărului de la Buchenwald, cutremurate de emoție…
Nu este atât de lesne să povestești despre Buchenwald. E greu să găsești cuvinte mai potrivite, decât ar fi cele din poruncile Vechiului Testament, cuvinte pline de ură împotriva violenței, împotriva crimelor monstruoase, care să reprezinte un fierbinte apel la principiile civilizației, la legile eticii.
