Era ceasul când tinerii pletoși se adunau în scuar. Două fete, la vârsta școlii, bondoace și purtând pantaloni evazați, cu jachete croite ca niște redingote, defilau încolo și încoace străduindu-se fără niciun rezultat să
atragă asupra lor atenția băieților.
Am traversat strada, ducându-mă în scuar, și i-am întrebat pe tineri despre autobuz, care nu știam din ce pricină întârzia, dacă mai vine cumva.
Unul din ei mă însoți până la stație, cercetă atent schema de circulație afișată
pe stâlp, și mă asigură că autobuzul trebuia să sosească neapărat.
181
Între timp, un cârd de școlari mă împresurase în stație. Copiii se hârjoneau, trăgându-și unul altuia câte un picior, în vreme ce mâncau cozonac. Deodată începură să păcăne niște puști pneumatice – alături de noi era ghereta de lemn a unui pavilion de tir, lipiți de tejghea, băieții trăgeau dezlănțuiți în iepurii de mucava, în balerine și gâște. Trei dintre ei îmi erau oarecum cunoscuți – prânzisem la aceeași masă într-o cârciumioară
frecventată cândva și de Goethe, „La lebăda albă”, iar după aceea ne întâlnisem la casa memorială Goethe, din afara orașului, pe care și ei, împreună cu colegii, pe care îi părăsiseră pentru a gusta ceva, o vizitau sub conducerea profesorilor.
Ah, cârciumioara aceea străveche, „La lebăda albă”, de lângă casa lui Goethe, de pe Frauenplan. Avea parchetul plin de zgârieturi, pereții lambrisați în negru, cu cuiere pentru agățarea veșmintelor, lustre și felinare din fier forjat, la ferestre vitralii – niște gemulețe delicate, bătând în liliachiu-verzui, împăienjenite de bare subțiri. Pe câte unul din ele – o imagine înfățișând un omuleț multicolor, cu pelerină și un ulcior mare în mână. În privința acestuia sta scrisă, cu litere gotice, din vechea caligrafie, o blajină explicație: „Dacă aș avea vaca mea și bere îndeajuns, nu mi-aș
schimba soarta nici pe cea a regelui”.
Era atât de plăcut aici, încât nu-ți mai venea să pleci. În colț, deasupra mesei la care șezuse cândva prietenul poetului, muzicianul Zelter, se afla o tăbliță atârnată de o consolă neagră de fier: „Lebăda albă te salută oricând, cu aripile desfăcute”. Un citat dintr-o scrisoare adresată de Goethe lui Zelter, la 18 februarie 1827.
Mi se părea ciudat, uimitor chiar, că ajunsesem să beau bere, să mănânc gulaș de văcuță, cu cartofi și fasole, iar în același timp să fiu în contact cu remarcabilul trecut al acestor pereți, care îl cunoscuseră pe Goethe. La câțiva pași de aici, spațioasa lui casă se afla așezată, în lărgime și temeinic, pe potcoava încovoiată a străzii. Casa santa, „sfânta casă” a pelerinilor.
După ce treceai de anfilada intrării principale, erai întâmpinat de un lung șir de odăi elegante, cu colecții de tablouri, sculpturi, majolici, roci minerale, monezi, și, în sfârșit, de o coborâre cu cinci trepte. Aici te aștepta neprevăzutul, nesemănând deloc cu restul casei, refugiul spiritului creator.
Locul era mai adumbrit, tavanele mai joase, iar podeaua nelustruită cu ceară. Nu mai existau nici sculpturi, nici fresce, nici tablouri, nici fotolii îmbietoare. Acesta fusese lăcașul de concentrare a sumei eforturilor unui spirit în stare de veghe și care simțea nevoia acelor infime condiții, apte să
mobilizeze eroismul creației. Un simplu pupitru din lemn de pin, pentru scrisul în picioare, mese de scris, rafturi pentru manuscrise și încă o masă
încăpătoare la mijloc. Apoi o masă mai mică și un dulap. Tot ce se afla aici nu 182
denota preocuparea pentru stil și eleganță, dorința de a face impresie.
Camera aceasta de lucru păstra amintirea titanicelor strădanii, depuse aici, de cel care crease „Faust” și „Wilhelm Meister”.
•
În sfârșit, sosi și autobuzul. Școlarii se repeziră buluc în el, luându-l cu asalt.
Iar băieții pe care îi cunoșteam, vârându-și în buzunarele de la piept premiile obținute la baraca de tir, niște fleacuri din papier-maché, au dat buzna spre ușa deschisă.
— Băieți!, strigă profesoara lor, o femeie îmbrăcată într-o scurtă
matlasată și purtând o căciuliță cu cozoroc, după ce intraseră cu toții în autobuz. Șoferul, nu este de acord să pornească mașina până ce nu veți ceda fetelor locurile voastre.
Hărmălaie, râsete, sfadă mare. Dar, până la urmă, totul s-a aranjat cu bine, fiecare și-a avut locul său. Ce-i drept, cam la înghesuială. Am plecat.
Vechiul Weimar rămăsese în urma noastră. Acum pătrundeam într-o pădure de fagi, purpurie, nespus de frumoasă, și deocamdată nimic nu ne inspira presimțirile sumbre pe care le sugerează până și azi peisajul din apropierea Buchenwald-ului. Dar încă mai eram legați de un fir al clasicului Weimar, deoarece pe meleagurile acestea, pe potecile și drumurile de țară
din acele vremuri, lui Goethe îi plăcea să se plimbe călare, în direcția colnicului împădurit Ettersberg.
Am intrat. De-acum încolo aveam să rulăm pe „drumul însângerat”, construit de deținuții „cu un alt sistem de gândire”, cei pe care regimul totalitar îi exterminase în primul rând.
Dincolo de geamurile autobuzului amurgul cobora grăbit. Pădurea, de ambele părți ale drumului, se învăluia în beznă. Pădure de fagi, în limba germană Buchenwald. Acest cuvânt își pierduse înțelesul inițial, devenind un loc comun.
Se păstrase un document: Eicke, șeful lagărelor de concentrare, îi raporta Führer-ului SS Himmler că era necesar să se modifice numele lagărului de concentrare Ettersberg, deoarece „organizația național-socialistă din Weimar se opune ca lagărul să se numească astfel, întrucât Ettersberg-ul este legat de viața lui Goethe”. De atunci, locurile de plimbare ale lui Goethe, atât de mult îndrăgite de acesta, deveniseră cunoscute lumii întregi sub numele de Buchenwald. Un drum de vreo cincisprezece minute de mers cu autobuzul, de la Weimar.
Monumentul își înalță silueta întunecată. Cu prilejul aniversărilor, sirenele sună îndelung în memoria celor care suferiseră și-și dăduseră viața aici. La Buchenwald se adună mii de oameni, răsună jurământul prizonierilor răsculați: „Lozinca noastră – exterminarea totală a nazismului!
183
Țelul nostru – edificarea unei lumi noi, în care să domnească pacea și libertatea! Aceasta este datoria noastră față de tovarășii uciși și față de cei dragi lor. Ca semn că sunteți de acord să ne angajăm în această luptă, ridicați mâna pentru jurământ și repetați după mine: «Jurăm!»”
Autobuzul pătrunsese pe o platformă pustie, construită cândva de organele SS-iste „Cap de mort”.
Copiii, tovarășii mei de călătorie, se îndreptară spre locurile de cazare a vizitatorilor. Veneau de la Bernburg. În cursul zilei de astăzi vizitaseră
orașul unor mari umaniști germani. Mâine, adânc tulburați, pierzându-și voioșia, aveau să viziteze muzeul memorial al „noii ordini”. Li se vor înfățișa instrumentele de tortură a deținuților, utilajul „medical” pentru experiențele pe „material viu”, abajurele din piele omenească, cuptoarele…
Orele de vizitare se terminaseră. În jurul nostru era beznă, pustiu, atmosferă sinistră. Profesoara se oferi să mă însoțească pe teritoriul lagărului și m-a condus cu pași repezi printr-un șanț năpădit de iarbă. Se zărea, scăldat în întuneric, cadrul clădirii în care funcționaseră cuptoarele.
Aici arseseră miile de victime ale torturii. Turnuri de pază. Porți ornamentale, din fontă neagră, își desenau conturul pe fondul cerului plumburiu. Litere turnate în metalul porților, Jedem das Seine – „Fiecăruia, ce-i al său”; batjocura călăilor.
Pătrunsesem în zona unde această străveche maximă se transformase, atât de monstruos și cinic, într-o maximă contemporană. Pentru a nimeri la Buchenwald era suficient să gândești altfel decât a prescris regimul, sau să
manifești o oarecare împotrivire sau, pur și simplu, să te fi născut evreu, sau să fii prizonier de război sovietic.
În fața noastră se desfășura o piațetă pavată, unde deținuții erau mânați pentru apel, iar dincolo de ea se iveau din întuneric barăcile cenușii. Nici țipenie de om. Acum locurile acestea erau frecventate doar ziua, de vizitatori. De astă dată, amurgul părea parcă însuflețit. Ceea ce se întâmplase aici, cândva, porni să mișune în jurul nostru, ca niște umbre. Stăteam tăcute, eu și profesoara, în piațeta pustie. În preajmă, liniște desăvârșită, nu se auzea o vorbă; doar foșnetul frunzelor de toamnă ale unui fag care supraviețuise timpului. Poate că sub fagul acesta îi dictase Goethe, cugetările sale, lui Ekkermann.
