Ce știa el? Heil Hitler! și versurile lui Hess dintr-o crestomație pentru uzul școlarilor: „Hei, francezule, îți urez o dimineață proastă! Trebuie să muriți acolo, la voi, ca noi să putem trăi”. Precum și „confirmarea” în partidul nazist, când se născuse Hitler și părinții acestuia. Apoi Mein Kampf, dăruit tinerilor căsătoriți. Și casca ostășească pe cap. Și, cu cântecul nazist înainte, spre nimicirea lumii: „Când totul se va prăbuși în ruine, noi vom continua să
mărșăluim cu elan…”
Acum urma dezmeticirea. Tineretul trebuia să se înfioare, să caute și să
descopere pentru sine totul, de la început.
Pe fiecare zi ce trecea era tot mai multă lume pe străzile orașului. Iar la Berlin, pe alocuri, se redeschideau teatrele și lumea dădea buzna să vadă un flecușteț de spectacol, repetat în mare grabă, numai să fie fără Hitler, fără
război. Când plecau din sală fredonau și ei melodia auzită acolo.
Însă noile cuvinte, noile cântece, noile spectacole abia acum luau naștere.
Și lângă obișnuitul: Mein Friseur ist und bleibt Otto Bauer, se băteau placarde noi: Wer Deutschland liebt, muss Faschismus hassen (Cine iubește Germania, trebuie să urască fascismul).
169
• DUPĂ DOUĂZECI DE ANI
După un lung răstimp, de mai mulți ani, soseam din nou la Berlin. Era în octombrie. Pe Unter den Linden frunzele căzute foșneau sub picioare. Pe alei, scăunelele de grădină și băncile erau goale. Vechile felinare cu patru fețe, rămase intacte sau refăcute recent, însă în același stil, montate pe tije nu prea înalte, se armonizau plăcut cu copacii. Extremitatea dinspre asfințit a aleii de tei era încadrată de un parapet scund din beton, astfel încât limita pământului și liniile de perspectivă alcătuiau un tot comun.
Aici, în fața porții Brandenburg, te aflai despărțit de ele doar de micuța Pariserplatz, care căzuse în zona de lângă graniță, peste drum de această
poartă închinată gloriei militare, construită după modelul Propileelor ateniene la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sus, deasupra porții, domina nevătămată de urgia vremurilor zeița Biruinței, Victoria, într-o cvadrigă, zveltă, turnată în aramă și tânără, având în spatele ei o biografie destul de încărcată. Cândva, împreună cu carul de triumf și cei patru cai, fusese răpită
de aici de către Napoleon. Dar după șapte ani o reîntronase la locul ei comandantul german de oști, generalul Blücher. Acum purta un drapel tricolor, cu emblemă: ciocanul și compasul.
Puțin mai la dreapta, dincolo de poartă, de cealaltă parte a graniței, flutura un drapel asemănător, însă fără emblemă, deasupra unei clădiri deposedată de cupolă în timpul lucrărilor de reconstrucție. Acesta era și motivul pentru care nu putea fi recunoscut, de la prima privire, același Reichstag deasupra căruia fâlfâise în mai 1945 drapelul roșu al Victoriei.
În depărtare, printre coloanele porții, se distingea în zarea aleii pustii coloana biruinței, Siegessäule, care ridica la o înălțime de șaizeci de metri o statuie de bronz a sculptorului Dracke, încă o Victorie, zeița fericitei biruinți de la 1871, când Franța fusese învinsă și trebuise să plătească o contribuție de cinci miliarde, cu ajutorul căreia Berlin-ul se construise și se dezvoltase atât de năvalnic.
Pe timpul senin statuia se distinge cu claritate, iar când vremea se strică
abia se conturează, ca și cum ar fi desenată în creion pe o hârtie cenușie; alteori este învăluită în ceață.
Serile, dincolo de monument, la mare depărtare, se aprinde o panglică de lumini, înconjurând uriașul dreptunghi al unei construcții moderne.
În fața porții Brandenburg, din Unter den Linden, la stângă, se face o stradă care se numește Wilhelmstrasse, ultima din Berlin-ul răsăritean. Aici, când aveau loc sărbătorile naziștilor, coteau coloanele în marș venind din 170
Unter den Linden, pentru a defila cu făcliile aprinse pe sub balconul Führer-ului și a-i demonstra că sunt gata de orice.
Nu mai există nici balconul acela, nici clădirea noii cancelarii a Reich-ului, care se construise în mare grabă, din dispoziția lui Hitler, atunci când acesta pusese mâna pe putere, edificiul căutând să impresioneze prin caracterul impunător al construcției și al dimensiunilor, prin înșiruirea de săli, câte trebuiau să servească la sporirea prestigiului uzurpatorului. Nu mai există
nici vechiul palat al cancelariei, care se unea cu noua clădire sau, altfel zis, palatul bătrânului Hindenburg, președintele Germaniei, care predase puterea de stat în mâinile lui Hitler.
Întreaga reședință a Reichscancelarului Hitler, stat major de nelegiuiri și crime, fusese dărâmată pentru totdeauna de germani, cu vreo zece ani în urmă. Ca să nu stârnească, după cum mi s-a spus, niciun interes turistic, dar nici de alt fel. Resturile clădirii, cărămizile zobite, dărâmăturile, formaseră o movilă ce fusese acoperită cu pământ și năpădită de iarbă. Acest bizar colnic înverzit a fost apoi împrejmuit cu un gărduleț din plasă de sârmă, de către unitățile grănicerești.
Uneori se mai întâmplă ca un autobuz cu turiști să oprească aici, ghidul arătând cu mâna ultimul adăpost al lui Hitler, un maidan verde și misterios, aproape chiar romantic, un muncel înierbat sub care, împreună cu masiva clădire a cancelariei Reich-ului, fusese înmormântate și neînsemnata ieșire de rezervă din cel din urmă bunker al Führer-ului, în care-l alungase răzbunarea istoriei, și groapa aceea, acoperită superficial, care sugerau expresiv sensul și spiritul evenimentelor de atunci. Nu-i deloc exclus ca acesta să le fi fost locul cel mai potrivit. Istoria e un mare regizor, a-i corecta punerile în scenă ar însemna doar să le anulezi.
Hoinăresc pe fosta Wilhelmstrasse. Mă năpădesc amintirile, puzderie.
Aici, în apropiere de colțul format de Wilhelmstrasse și Vosstrasse, înainte vreme completat de monumentala cancelarie a Reich-ului, se află
acum piața Ernst Thälmann, care mai demult se chemase Wilhelmsplatz. În direcția acestei piețe se avântaseră detașamentele de asalt ale armatei noastre, pentru a da ultima bătălie. Și, în ziua de 30 aprilie, când pe locurile acestea încă mai continuau luptele, deasupra Reichstag-ului fâlfâia drapelul roșu iar generalul-colonel Berzarin, comandantul celei de-a 5-a armate de șoc, numit comandant al Berlin-ului, emitea ordinul de zi nr. 1.
„Începând de la această dată sunt numit șeful garnizoanei și comandant al orașului Berlin. Întreaga putere administrativă și politică, din împuternicirea comandamentului Armatei Roșii, trece în mâinile mele.”
De cealaltă parte a străzii se află o clădire, unde mai înainte își avusese sediul ministerul propagandei condus de Goebbels. Acolo, sau, poate, în casa 171
impozantă din fața ministerului (acum în locul acesteia era un petec de pământ proaspăt arat, plantat cu puieți de pom și brazi tăiați scurt), în noaptea de 22 iunie Goebbels așteptase înfrigurat declanșarea războiului.
„Dincolo de ferestre, pe Wilhelmsplatz, totul este calm și pustiu. Berlin-ul doarme, doarme întreg Reich-ul… – notase el în jurnalul său. Umblu zbuciumat prin încăpere. Se aude respirația istoriei.”
Iar atunci când, departe de aici, în Est, începeau să bubuie tunurile germane, salutase acest punct de pornire al unor incalculabile dezastre, chinuri și pierderi de vieți omenești, calificându-l: „Magnificul, mirabilul timp al renașterii noului Reich”.
Și, poate și acesta fusese un semn al istoriei, ca tocmai aici, în Wilhelmstrasse, să fie scos în luna mai, înnegrit de arsuri, înspăimântător la vedere, chircit, unul din principalii criminali de război, pentru ca vestea morții lui să devină un bun al tuturor.
Casele care scăpaseră nevătămate sau se reconstruiseră, alternau cu o sumedenie de locuri virane. În apropiere se mai păstrase o aripă a hotelului Kaiserhof, reședința berlineză a lui Hitler din perioada când încă lupta să
pună mâna pe putere. Pe Wilhelmstrasse, în continuare, pe partea unde se aflase cândva cancelaria Reich-ului, îți iese în cale o clădire colosală, apăsătoare și sumbră, extrem de impresionantă, având o înfățișare de închisoare. Mai înainte aici lucrase Göring, cu ministerul său, al forțelor armate aeriene.
Fațada clădirii este prevăzută cu porți glisante impozante, prin care camioanele pătrund în bezna garajelor. Lângă intrarea principală se află un grilaj imens, înalt cât două etaje. Printre barele sale, acum se întrezăresc capotele unor mașini aparținând altui stat german. Acestea gonesc de cealaltă parte a împrejmuirii, pe asfaltul ciopârțit al arterei Wilhelmstrasse, care se prelungește și acolo. Și se mai distinge și calcanul din cărămidă, mâncat de vreme, al unui bloc uriaș. Precum și un podeț hodorogit, din lemn, având o oarecare amprentă arheologică. Era al unei clădiri din preajmă, unindu-se cu aceasta înainte de reconstruirea ei.
Pescărușii, venind în zbor până aici, se așază pe uriașele porți ale fostului minister al lui Göring, țipând a moarte.
În celelalte clădiri se află instalate tot felul de instituții, iar în timpul zilei se observă destul de multă animație. Seara, în schimb, totul rămâne pustiu.
Și, deși în apropiere se află stația de metrou Berlin-mitte (Berlin-centru), care își păstrase numele, centrul orașului, despicat de zidul despărțitor, devenise, de ambele părți ale acestuia, periferie.
