Leipzigerstrasse, cândva o arteră comercială însuflețită, cu magazine bogate dar care arseseră până la temelie, se intersectează cu Wilhelmstrasse 172
târând după sine vechea linie de tramvai de-a lungul impresionantei construcții a ministerului lui Göring. Vagonul tramvaiului, gol și zdrăngănind, legănându-și alene remorca, se duce să se ascundă după
ultima casă, în cel mai deplin anonimat și, descriind acolo un zig-zag incredibil, se înapoiază în goană.
Odată, într-o seară, vatmanul își oprise tramvaiul gol, după ce executase manevra de întoarcere, și strigase la mine:
— Să vă duc cu tramvaiul?
•
Este o plăcere să colinzi prin Berlin, când frunzele toamnei îți foșnesc sub picioare în locul cioburilor de sticlă și al molozului. Baterii de becuri colorate luminează cornișa unui hotel aprinzând litere, una după alta: „Unde se merge la Berlin? La teatru, la teatru”.
La Schlossbrück, punctul de adunare pe care generalul Moncke îl indicase berlinezilor, mobilizându-i sub stindardul SS-ului, pentru a sări în ajutorul Führer-ului, pe podul acesta, în permanență, indiferent de starea vremii, sunt acum puzderie de pescari amatori aplecați peste parapetul de fontă, privind fără încetare la plute, în timp ce în spatele lor huruie mijloacele de transport și se înalță edificiile unor instituții foarte importante. Apele canalului Kupfergraben, de mult deviat din râul Spree, se rostogolesc pe sub pod, zvârcolindu-se și învârtejindu-se. Conform unei tradiții, cândva, de-a lungul canalului se aflaseră atelierele zugravilor și instalatorilor. Iar mult mai târziu, de cealaltă parte a podului, se construise palatul familiei Hohenzollern.
În vagoanele trenurilor aeriene se face reclamă curselor de la hipodrom, caselor de comerț, siluetei moderne, iar un băiețandru așezat în fața mea își desenase pe capacul valizei: Ich liebe Monika. Chiar așa. Simplu și fără
pretenții.
În apropiere de casa unde locuiesc, pe Unter den Linden, un cetățean întro haină plușată, cu carouri și purtând pe cap un cilindru negru pe a cărui calotă și-a prins, cu e panglică, bancnote de o sută de mărci, sună dintr-un clopoțel și îmbie lumea să vină la ghereta lui unde vinde bilete de loterie, făcând o gălăgie nemaipomenită și presărându-și apelurile cu vorbe de duh, unele din ele chiar ingenioase, făgăduind tuturor mari câștiguri în bani. Cu ajutorul unei foarfeci lungi taie marginea biletului pe care îl înmânează
cumpărătorului și, mușcându-și vârful limbii cu enormii dinți ai protezei sale, așteaptă plin de bunăvoință aruncarea (de cele mai deseori) a biletului în coș sau, mai rar, înapoierea acestuia în schimbul unui câștig. Dar, mai totdeauna, câștigătorul se avântă din nou în joc.
173
Lângă gheretă s-a oprit o femeie cu o sacoșă înflorată, plină de cumpărături, apoi s-a apropiat un student cu un maldăr de cărți subsuoară, după aceea o bătrânică visătoare. Un bărbat cu servietă… Valul mulțimii se strecoară vioi pe lângă vânzătorul de lozuri, în vreme ce alături a rămas țintuită o pereche de tineri, îmbrățișându-se fără să acorde vreo atenție activității gheretei, iar eșarfa de nailon a fetei alintă cu gingășie chipul băiatului.
•
În zilele de duminică, viața străzii își domolește ritmul. Semafoarele ies din funcțiune, agenții de circulație dispar. Macaralele își încetează activitatea de deasupra excavațiilor carcaselor de blocuri aflate în construcție, a pieței Alexanderplatz, numită astfel în cinstea țarului Alexandru I, care încheiase
„Sfânta Alianță”.
Aici, în centru, nu de departe de Reichstag, pe Königsplatz, după cum declarase cu atâta solemnitate Himmler, naziștii intenționau să ridice, la încheierea victorioasă a războiului cu Uniunea Sovietică, o clădire de dimensiuni nemaivăzute, menită să rușineze, prin splendoarea ei, eforturile vanitoase ale tuturor faraonilor din trecut, care-și durau cavourile fiind încă
în viață.
Se planificaseră din timp festivitățile feerice ce aveau să încoroneze memorialul Führer-ului. Deocamdată, monumentele închinate grandorii sale postume trebuiau să consolideze dictatura fascistă, încă prosperă, pe care el o întruchipa cu desăvârșire.
Ce idee, să făgăduiești asemenea splendori ca rezultat sigur al unor victorii militare capabile să instaureze puterea germană asupra unor spații imense ale planetei noastre, „de la Ural la marea Nordului, de la Oceanul Înghețat până la Mediterană”.
Cât de îndepărtate s-au dovedit a fi, față de intenții, atât ceremonialul funerar „al magnificului german al tuturor timpurilor”, cât și bilanțul celor mai crâncene vărsări de sânge din istorie.
•
În Piața Academiei, cunoscută din vremuri străvechi sub numele, pe care îl avusese mai înainte, de Jandarmenmarckt (odinioară aici fuseseră cazărmile jandarmilor), se mai pot distinge încă rănile războiului. Dar macaralele realizează miracole, reconstruind teatrul, un edificiu central al Berlin-ului.
Încă puțin și chipul tragic al războiului va dispărea sub avalanșa vieții de toate zilele.
Pe laturile pieței, față în față, se află două biserici, gemene din punct de vedere arhitectural. Cea din dreapta fusese ridicată de către urmașii hughenoților, în 1700, când fugiseră după măcelul din noaptea sfântului 174
Bartolomeu și-și căutaseră adăpost la Berlin. Replica ei germană apăruse la cinci ani după aceea, pe latura opusă a pieței.
Apoi, de astă dată în celălalt secol, celebrul arhitect Schinchel construise un teatru în stil clasic, creând astfel, împreună cu ambele biserici, un ansamblu arhitectural unitar.
Apoi, după încă un secol, venise războiul care mutilase și bisericile și clădirea teatrului.
Bertolt Brecht stihuise cu îndurerată mânie:
„Acestea-s orașele în care urlam «heil»,
în cinstea distrugătorilor lumii.
Și-acum orașele noastre-s doar o parte,
din toate orașele distruse de noi.”
Printre ruinele bisericii franceze există adăpostit un colțișor în care se mai simte pulsul vieții și se lucrează, aici sunt amenajate un mic muzeu al hughenoților și consistoriul. Se depune o activitate oarecum de specialitate.
Și, numaidecât, ruinele capătă o viață a lor, deși sunt năpădite de ierburi, tufișuri și arbuști. Grinzile mai scârțâie, din când în când, golașe în bătaia vântului.
Foșnește ceva, o cioară își ia anevoie zborul, iar puișorii ciripesc mărunt.
La baza turlei, deasupra zidului dărâmat, o sculptură: un Povățuitor oarecare stă aplecat asupra unui tânăr care a păcătuit, Osânditul. Printre brațele ruginite ale crucii cei doi se privesc cu o expresie plină de plasticitate, zăbavnici, ca o minunăție, și numai Dumnezeu știe cum de s-au putut menține aici atâta amar de vreme.
Lângă replica germană a bisericii hughenoților, aflată la capătul opus al pieței, niște scândurele fixate pe câțiva stâlpi scurți: Gefahrenstelle!
Betreten verboten! („Loc periculos! Intrarea interzisă!”).
