Scrisori de felicitare, însoțite de daruri în bani. Anexate lor, listele organizațiilor și persoanelor care expediaseră felicitările. Lista darurilor.
Scrisori în versuri și versuri în scrisori. Acrostihul unui oarecare Martin Böse care, citit de sus în jos, dădea „Adolf Hitler, Führer-ul nostru”. În poezia respectivă era vorba despre jurământul sfânt al Führer-ului, în numele celui de al treilea Reich, de lumina pe care o răspândea și cu care lumina stelelor 166
nu se putea compara, despre devotamentul nutrit față de el și despre datoria de recunoștință, cu neputință de exprimat. Prima strofă se încheie astfel: În sfârșit bate orologiul Destinului,
Apelul Tău ne cheamă la judecata Universului.
Poezia fusese expediată în ziua de 20 aprilie 1942, în ajunul noii ofensive a armatei germane. „Orologiul destinului” sunase, însă sunase ora înfrângerii de la Stalingrad.
La fel scârțâiau și penițele celorlalți lingușitori și linge-blide.
„Mein Führer! Întreaga Germanie Mare sărbătorește astăzi ziua Voastră
de naștere, pătrunsă de adânc devotament și nețărmurită dragoste…”
Felicitarea o expediază, „cu statornic devotament, recunoscătoarea orchestră simfonică național-socialistă”, mai precis dirijorul acesteia, Franz Adam, sub a cărui conducere orchestra urma să execute, în ziua respectivă, concertul festiv de la Nürnberg.
Dar iată scrisoarea conducătorului din vremea aceea a asociației oamenilor de artă, Beno von Arent. Acesta roagă: „primiți cu cea mai mare îngăduință umilul meu dar, 14 diapozitive ale primelor mele încercări de pictură în ulei”. „Năzuințele mele de pictor”, în acest domeniu, „își vor atinge țelul suprem dacă Vă vor produce, Mein Führer, o plăcere cât de neînsemnată”.
„Ne gândim la Excelența Voastră, Mein Führer, scrie el în continuare, cu cele mai profunde sentimente de devotament și recunoștință și, în această zi, pe care o sărbătorim acum, Vă mulțumim din toată inima pentru imensa Voastră generozitate, care ni se acordă permanent, mie și familiei mele, din partea Voastră, și într-o măsură atât de însemnată.
Rămân cu același devotament, plin de recunoștință, Heil, Mein Führer!
Al vostru, fără nicio reținere,
Beno von Arent.”
Mai trecuse încă o aniversare a zilei de naștere a lui Hitler și în pragul noului an s-a ivit 1945. Ultimele felicitări de Anul Nou sunt împărțite pe formulare colorate, purtând pe ele indicația expeditorului: „organe de partid și de stat”,
„Gauleiteri”, „cunoscuți ai Führer-ului”, „oameni de artă”, „camarazi de front”…
În corul fastuos și bâiguitor al obișnuitelor asigurări de devotament, în care Führer-ul era urcat în slăvi și se manifesta încrederea în certitudinea 167
victoriei, răsună deodată glasul năpastei. Năpasta în care îi vârâse cu forța pe germani cel căruia i se adresau și acum, ca o ironie a sorții, aceleași cuvinte de laudă și recunoștință.
„Dragul meu camarad de front, mai înainte de toate îți doresc multă
sănătate în noul an care vine. Fie ca previziunile pentru acest an să se îndeplinească, ducând destinul Germaniei spre sfârșitul încununat de victorie al războiului.
În timpul ultimului atac inamic asupra München-ului, care a fost deosebit de greu, din 17 decembrie orele 10 seara, mă aflam chiar la postul meu din Dinnerstrasse 14, casa Dalmauer, unde la etajul al cincilea sunt birourile Direcției generale a asigurărilor sociale pentru invalizii de război. Prin ce am trecut în acele momente, este imposibil de povestit. Mulțumită Domnului, am scăpat cu toții în viața de acolo.
Nevastă-mea și copiii au tras o spaimă grozavă, temându-se să nu fi fost strivit sub dărâmături. Și au fost fericiți când a doua zi, la 9 dimineața, m-am întors acasă, deși eram plin de funingine și murdar. Principalul era că
scăpasem cu viață. Din păcate, birourile noastre au fost distruse pentru a doua oară. Dar, având aceeași încredere în tine și în ostașii noștri, vom învinge toate greutățile, pentru ca victoria să fie de partea noastră. Te salută, cu recunoștință, camaradul tău de front Balthasar Brandmayer și familia sa.”
•
Cu puțin timp înainte de a părăsi Stendal-ul, hoinărisem într-o seară pe străzile orașului și nimerisem în parc.
Pe potecile acestuia, năpădite de buruieni, din când în când mai apărea câte o pereche, pentru ca apoi să dispară și să fie iarăși pustiu. Deasupra unui pârâiaș se înjghebase un podeț. Pe apa stătută, acoperită de lintiță, pluteau adunate în mănunchiuri frunzulițe prelungi de salcie. Și bolovanii îmbrăcați de mușchi erau presărați cu ele.
Pe mal, buruieni legănându-și tulpinile prelungi. Dintr-un tufiș zbucneau câteva vrăbii.
De cealaltă parte a podețului, mai la vale, unde lintița nu răzbătuse încă, se întrezărea curgerea apei, croindu-și drum în cine știe ce direcție. Îmi ațintisem neputincioasă privirea asupra ei, surprinsă de un fel de trezire la viață, deoarece până în această clipă războiul mă ținuse departe de apă, de iarbă, de tot ce nu fusese război.
Îmi fusese dat să mi se întâmple aceasta pe un pământ străin, la Stendal, oraș pe care de atunci nu l-am mai uitat.
La ora aceea, prizonierii se înapoiau de la lucru. Femeile, dacă nu cumva erau la muncile grădinii, se arătau la ferestre, iar bătrânii ședeau pe scaune, în fața ușilor. Spectatorii ieșeau de la teatrul care se redeschisese de curând, 168
purtând cu ei melodia unui vechi cântecel, auzit la spectacol și compus încă
pe vremea împăratului Wilhelm: Schade, mein Schatz, dass die Zeit so schnell ging vorbei… („Păcat, comoara mea, că timpul a trecut atât de repede…”).
Iar în spatele acestui curs exterior al vieții se vesteau necazurile unei ierni nemiloase, care urma să se năpustească în casele neîncălzite.
La înapoiere am plecat din Berlin. Aici bucătăriile noastre de campanie nu mai fumegau demult pe străzi. Lângă fetișcana care dirija circulația la intersecții, acum se afla un polițist german uriaș, în halat alb lung și larg.
Douăzeci de zile fluturase deasupra Reichstag-ului drapelul înălțat acolo în focul luptelor. Iar acum, întocmai ca un vestigiu de mare preț, se afla expediat la Moscova.
Soarele scălda dărâmăturile în razele lui… Dacă ascultai atent, puteai auzi cum se scurge molozul. Ruine.
Locuitorii Berlin-ului curățau străzile, luându-le la rând. Printre dărâmături, ca un oftat de ușurare, se auzea una și aceeași exclamație: Hitler kaputt.
Se terminase cu Hitler. Cadavrul, mutilat de flăcări, îi fusese aruncat întro groapă acoperită la repezeală cu câteva lopeți de țărână. În acel ceas, istoria adusese la îndeplinire o cumplită și dreaptă judecată.
Se terminase cu Hitler. Nu se mai putea trăi după vechile canoane.
Trebuiau căutate căi noi. Cea mai anevoioasă îi revenea tineretului german.
