Chiar înainte ca primul eșalon să pătrundă sub arc, i se auzea de departe sosirea. Osteniți, asudați, flămânzi, ostașii mărșăluiau cântând și cântarea lor răzbea până pe strada noastră, mai devreme de a începe să bată pasul pe ea. Cântau armonios, într-un plăcut cor bărbătesc, un cântec de-al lor, german, trecând prin fața noastră în formație disciplinat organizată.
La ferestrele deschise se iveau stăpânele caselor. Rezemându-se cu coatele pe niște pernuțe de divan brodate, așezate anume pe prichiciul ferestrei, se odihneau după ce-și isprăviseră treburile casei. Jos, în fața peroanelor, bătrânii ședeau pe scaunele aduse afară, răsfrângând pe trotuar umbre prelungi și estompate. Când auzeau coloana sosind, se legănau agale în ritmul cântecului, iar umbrele lor, la această oră și mai ofilite, se legănau și ele, încet și alene.
Dar îndeobște totul era atât de liniștit, de lipsit de nerv, încât s-ar fi zis că
între cei care se angajau acum pe stradă, mărșăluind în formație și cei care locuiau acolo, nu exista nicio legătură.
De fiecare dată apariția prizonierilor mă lua prin surprindere. Iar mai târziu, când se terminase cu cântecele, deoarece li se interzisese și ostașii treceau într-o aliniere tăcută, țăcănind cu cizmele lor potcovite pe strada noastră, îndreptându-se spre locul unde aveau să fie păziți de santinele, și atunci mă uitam încremenită la ei. Reprezentau acea parte vie a războiului, care se răzbuna asupra lor pentru înfrângerea suferită.
În orașul acela, care scăpase cu bine, existau ruine numai la periferie. Ce-i drept, când ajunsesem aici, la Stendal, ruinele acestea nu mai respirau nimic dramatic. Trecuseră două luni de când se terminase războiul în Germania și ele nu mai erau decât niște dărâmături învechite și date uitării.
Craterul războiului, după cum s-a dovedit mai târziu, posedă proprietatea de a se stinge instantaneu după încetarea focului. Însă tu, minuscul tăciune al craterului, încă mai pâlpâi, mai mocnești încă, uneori te mai aprinzi din nou, dar craterul s-a răcit demult și văpaia războiului nu-și mai răspândește strălucirea asupra dărâmăturilor scrumite, pentru a le înfrumuseța.
Era posibil ca acum ruinele acelea să reprezinte doar un paragraf din inventarul avutului orașului, făcând parte din sortimentele lui obligatorii.
Ruinele erau aportul orașului la trecut și noul său punct din darea de seamă.
Pe front am fost nevoită să stau de vorbă cu soldați germani luați prizonieri, al căror psihic era totalmente dăruit nazismului. Însă rareori. Cel mai adesea prizonierii nemți semănau cu oamenii obișnuiți. Iar discordanța dintre ei și monstruosul monolit căruia îi aparținuseră doar cu o jumătate de oră mai înainte, era uneori ciudată și insultătoare.
158
La Stendal, aproape cei mai mulți din locuitorii orașului îmi erau simpatici. Fenomenul care se numea „fascist”, în general, în circumstanțele de atunci, nu se manifesta deloc.
Erau zile neobișnuite, fără război, într-o lume străină, greu de înțeles și căreia puțin îi păsa de dificultățile mele de acomodare, din moment ce nu aveam să trăiesc acolo cât lumea. Totuși dăinuia dorința de a pricepe ce se întâmplase aici, încă recent.
Continuaserăm să mai cărăm cu noi o parte din documentele capturate în Führerbunker, și abia mai târziu aveam să le expediem la statul major al frontului, de unde au ajuns apoi la arhive. Le-am examinat amănunțit aici, la Stendal.
Printre documentele personale ale lui Hitler existau, bunăoară, o serie de directive referitoare la organizarea unor întruniri la care urma să participe și el. Acestea erau din perioada călătoriilor sale de propagandă electorală, până să vină la putere. De la „cancelaria particulară” a lui Adolf Hitler, aflată
la München, directivele erau expediate conducătorilor de grupuri naziste, în toate orașele Germaniei. Se interzicea publicarea în presă a datei la care urma să aibă loc întrunirea, până ce nu se primea o confirmare scrisă din partea lui Adolf Hitler, sau de la secretarul său personal. „Nerespectarea acestei dispoziții va duce la consecințe, deoarece Adolf Hitler, din principiu, nu se va mai prezenta”.
Totul era dinainte elaborat: ceremonialul întâmpinării lui Hitler, comportamentul președintelui întrunirii, limita prețului la biletele de intrare și altele.
„Adolf Hitler nu vorbește de la catedră. De aceea aceasta va fi îndepărtată, urmând ca în locul ei să fie pusă obligatoriu o măsuță, în stânga oratorului, pentru așezarea filelor conspectului. Pe măsuță trebuie să existe o sticlă cu apă minerală, nedestupată, la temperatura încăperii, plus câteva sticle de rezervă”.
„În zilele extrem de călduroase, să se pregătească gheață, pentru ca Adolf Hitler să-și răcorească mâinile în timpul cuvântării sale”.
„Președintele, deschizând întrunirea, trebuie să vorbească foarte scurt.
Cuvântarea lui Adolf Hitler va influența și singură ascultătorii. Orice intervenții, după terminarea cuvântării sale, ascund în sine pericolul de a diminua impresia stârnită”.
„Dacă din rândurile participanților au să fie unii care vor începe să
intoneze cântecul Deutschland, Deutschland über alles, sau vreun alt cântec, atunci, în măsura posibilului, chiar după prima strofă, președintele întrunirii să intervină, recurgând la strigarea Heil, pentru a întrerupe întrunirea, 159
deoarece experiența a demonstrat că majoritatea demonstranților nu cunoaște textul strofelor următoare…” ș.a.m.d.
Reglementarea minuțioasă a directivelor, regizarea spectacolului cu un singur actor, prevesteau viitoarele spectacole de mare grandoare, cu cortegii de făclieri, parade, focuri alimentate de cărți, iluminarea drapelelor, întregul teatralism fascist și simbolurile sale, chemate să ațâțe creierul și nervii, să
inițieze masele în panoramele fasciste, să excite la culme pasiunile naționaliste. Și, totodată, să servească la cultul personalității lui Hitler. Cultul conducătorului zăcea în însuși spiritul fascismului, care cerea din partea maselor supunere oarbă.
În ultimul timp, occidentul începuse să vorbească vrute și nevrute despre influența magnetică a lui Hitler asupra maselor. Poate ar merita să amintim că, la timpul său, colindând prin Viena în căutare de lucru, viitorul Führer nimerise pe un șantier de construcții și, încercând să facă pe oratorul în fața muncitorilor, abia scăpase nebetegit, deoarece nelăsându-se influențați de
„magnetismul” său, muncitorii ar fi dorit să-l dea jos de pe schele.
Totuși nu mai încape nici o îndoială că, în calitatea lui de orator-demagog, care molipsea mulțimea cu istericalele sale, o influențase extrem de mult.
Numai că, în situația aceasta, „magnetismul” n-avea ce căuta. Sursele psihozei de masă își au explicația lor și nu-i cazul să ne referim la fenomenele iraționale. Hitler dobândise o influență deosebită asupra mulțimii, când în persoana sa se afla reprezentată întreaga putere din Germania. Cu atât mai mult cu cât puterea posedă o forță magică, capabilă
să-l supradimensioneze nelimitat pe orice conducător în ochii supușilor săi.
Și uneori, pentru a descifra valoarea reală a omului căruia națiunea și-a încredințat destinul, sunt necesari ani îndelungați, catastrofe trăite și demascări.
În această privință este extrem de interesantă depoziția șefului gărzii personale a lui Hitler, Rattenhuber.
Căzând prizonier la Berlin în ziua de 2 mai 1945, își scrisese în grabă, cu propria-i mână, mărturiile privitoare la moartea lui Hitler. Mai târziu, în prizonieratul din Uniunea Sovietică, relatase și mai amănunțit despre Hitler.
Și primul manuscris, și cel de al doilea, despre care vom discuta acum, s-au păstrat la arhive și au rămas nepublicate.
Acest manuscris, al doilea, Rattenhuber îl intitulase „Hitler, așa cum l-am cunoscut”. Și îl cunoscuse prea bine, în diferite perioade de timp și în diverse ipostaze.
Încă din 1920 Rattenhuber lucrase la poliția din München și avusese misiunea să-l fileze pe Hitler, care-și începea acolo activitatea politică. Apoi, 160
după ce puciul nu reușise și Hitler se pomenise întemnițat la închisoarea din Landsberg, Rattenhuber fusese gardianul arestatului.
Dar a sosit anul 1933, când naziștii au acaparat puterea. Himmler, care-l cunoștea pe Rattenhuber încă din timpul cursurilor de la școala de ofițeri, din 1918, și-i aprecia experiența îndelungată în serviciul poliției, îl chemase la el și-l numise adjunctul său, pentru ca mai târziu să-l promoveze în strălucita funcție de șef al gărzii personale a lui Hitler.
Și astfel… „În aprilie 1933, intram pentru întâia oară la hotelul Kaiserhof, pentru a fi prezentat lui Hitler. De la acea dată, dintr-un funcționar de poliție oarecare, deveneam omul lui apropiat, căruia își încredința securitatea vieții”.
