Cu ochii închipuirii, am deslușit mărșăluind printre cele șase coloane ale porților detașamentele cu făclii ale naziștilor; pe balconul hotelului Kaiserhof, figura plăpândă a lui Goebbels, depunând eforturi să se facă văzut de după spinările voluminoase ale camarazilor săi de arme. Hitler saluta mulțimea cu mâna. Licăreau făcliile incendiilor, ale distrugerilor, ale cărților mistuite de foc, pe care le aprinseseră naziștii și care îi devorase și pe ei. Nu zadarnic li se spunea „făclieri” acelor soldați germani cărora li se impusese misiunea de a da foc orașelor și satelor. Cu câtă ură alergau, încoace și-ncolo, prin noianul amărăciunilor omenești, în uniformele lor de culoare ruginie.
Am mai parcurs o oarecare distanță, când un bubuit de tunuri sfârtecă
deodată liniștea deplină ce se așternuse în ultimele zile.
În primul moment am fost cuprinsă de groază. Ce se întâmplă? Era posibil să fi izbucnit iarăși războiul?
Nu-mi dădusem seama de la bun început: erau salve de salut!
Deasupra groaznicelor ruine, peste fumul și colbul încă nespulberat al luptelor, deasupra clădirii mohorâte a Reichstag-ului, peste colțul ierbii de primăvară, zburau spre cer gloanțe trasoare, iar bolta ce se umplea de fum 151
era presărată acum de mii de luminițe colorate. Trăgeau salve de salut tunurile de mare calibru și puștile-mitralieră; trăgeau și automatele, în rafale. Bubuiturile luau amploare și totul se cutremura în jurul nostru, întocmai ca în ceasurile de luptă.
Era binecuvântata zi a victoriei noastre asupra fascismului, asupra mârșăviei, asupririi, a încercării de corupere a omului…
Am coborât iarăși din mașină. Käte Häusermann spunea ceva. Trăgeau și tunurile antiaeriene, iar schijele clincheteau pe caldarâmul desfundat al străzii.
Stăteam tăcuți, mișcați până la lacrimi, înmărmuriți de simțământul fericirii ce ne cuprinsese, dar și de durerea apăsătoare stârnită de amintirea celor ce nu apucaseră să vadă victoria.
152
• FĂRĂ DETECTIVI
E foarte posibil ca amatorii de literatură detectivă să rămână dezamăgiți: nu întâlnesc în cartea aceasta niciun fel de urmăriri, nici împușcături de după
colțul caselor, nici seifuri sparte. Voi adăuga, întru amărăciunea celor care preferă legendele adevărului: n-au existat nici dubluri.
Despre sursa care a stat la baza unei „dubluri” a lui Hitler, am povestit mai înainte. Se mai iviseră și alte „dubluri” și iată în ce împrejurări.
Generalul-colonel Berzarin, comandantul Berlin-ului, făgăduise că-l va propune la titlul de Erou al Uniunii Sovietice pe cel care va găsi cadavrul lui Hitler. Și deodată îi fuseseră cărate vreo șase exemplare de „hitleri”. Iar după
aceea se răspândise zvonul „dublurilor”.
Aș mai fi putut stârni interesul cititorilor povestindu-le, bunăoară, că la examenul medico-legal al cadavrului Magdei Goebbels, se identificaseră pe cap resturi de perucă. Sau că insigna de aur care se găsise asupra ei, după
cum s-a constatat mai târziu, îi aparținuse lui Hitler și-i fu dăruită cu trei zile înainte, de căderea Berlin-ului. Și că această insignă de aur, supusă unei analize chimice, se dovedise a fi de aramă.
Ar fi fost mult mai important să relatez despre un indiciu depistat la examenul medico-legal, care caracteriza o deficiență fizică a lui Hitler, mai precis o anomalie, și care fusese consemnat atunci în procesul-verbal de autopsie. Într-adevăr, acesta ar fi putut furniza material pentru aprecierea complexelor lui Hitler, generate de deficiența pe care o avea. Însă n-am dorit să vorbesc amănunțit despre acest aspect, deoarece aparținea unui domeniu de specialitate, cel al fiziologiei.
Până și acest unic indiciu servise ca probă, suficient de temeinică, pentru momentul identificării. Totuși „achiziția anatomică de bază”, după cum consideraseră atunci experții, fusese dantura lui.
•
În etapa cea mai importantă a misiunii noastre, obținusem multe rezultate.
Așa cum se întâmplă mai totdeauna, au existat și o serie de elemente neprevăzute. Circumstanțele esențiale alternau cu cele lipsite de importanță.
Dar au fost și unele la prima vedere nu prea însemnate care, în anumite situații, au devenit decisive.
Käte Häusermann ar fi putut pleca cu avionul la Berchtesgaden, unde Hitler își expediase personalul, având intenția să se retragă și el acolo.
Profesorul Blaschke însuși o invitase să plece cu el. Dar Käte Häusermann refuzase. Lângă Berlin, într-o așezare compusă din vile, își îngropase toată
hăinăria pentru a o salva de bombe și incendii și faptul acesta o reținuse aici.
153
Astfel, o circumstanță istorică neesențială, adusese istoriei un serviciu esențial. Datorită acestei împrejurări, Käte Häusermann nu se lăsase pradă
incertitudinii, nu-și pierduse în acele zile firea și rămăsese în Berlin. Era unica persoană care cunoștea și-și amintea toate particularitățile danturii lui Hitler, iar participarea ei la identificare a devenit decisivă.
Cu ajutorul ei am obținut probele cele mai valoroase și incontestabile în privința morții lui Hitler, pentru a le lăsa posterității.
La început, Käte Häusermann ne descrisese din memorie dantura lui Hitler. Asta se întâmplase la Berlin-Buch. Cu ea stătuseră de vorbă Gorbușin și Bîstrov. Eu traduceam. O rugasem să nu-mi indice dinții cu denumirile de specialitate, incisivi, canini și așa mai departe, temându-mă că n-am să pot corela denumirile de specialitate germane cu cele rusești, ci să mi-i numeroteze pur și simplu. De aceea notasem astfel:
„Maxilarul superior al lui Hitler reprezenta o punte de aur, care se fixa pe dintele nr. 1 din stângă, cu o Fensterkorone, precizase Käte Häusermann, pe rădăcina dintelui nr. 2, din stângă, pe rădăcina dintelui nr. 1 din dreapta și pe dintele nr. 3 din dreapta, îmbrăcat într-o coroană de aur…”
În ziua de 10 mai, Häusermann ne relatase:
„În toamna anului 1944 am participat la extracția celui de al șaselea dinte din stângă al lui Hitler, de pe maxilarul superior. În acest scop am plecat, împreună cu profesorul Blaschke, la cartierul lui general din regiunea munților Rastenburg-ului. Pentru extracția acestui dinte profesorul Blaschke pilise, cu ajutorul frezei, puntea de aur dintre dinții nr. 4 și nr. 5 din stângă maxilarului superior. În timpul acesta am ținut oglinda în gura lui Hitler și am supravegheat cu atenție întreaga procedură”.
Declarația ei putea fi confruntată cu procesul-verbal medical din 3 mai, unde era scris: „Puntea maxilarului superior din stângă, pornind de la rădăcina molarului mic (4), a fost pilită vertical”, cu întreaga descriere amănunțită a danturii, care ocupă suficient de mult spațiu în procesul-verbal, precum și cu radiografiile pe care le găsisem în adăpostul subteran al cancelariei Reich-ului, în caseta din cămăruța profesorului Blaschke.
Și mai ales, cu însăși dantura. Häusermann o examinase și o recunoscuse, asta-i dantura lui Hitler.
Ea amintește despre aceste întâmplări, după douăzeci de ani, într-o revistă vest-germană.
„Acestea s-au petrecut, scrie ea, într-o casă din apropierea Berlin-ului, fiind de față un colonel, un maior și translatoarea…
