În dimineața zilei de 9 mai, totul clocotea în localitatea Buch de la periferia Berlin-ului. Așteptând să se petreacă ceva excepțional, o solemnitate de nedescris și plină de veselie, așa cum se și cuvenea să fie sărbătorită mult așteptata Zi a Victoriei, erau unii care deja începuseră să dănțuiască, iar de undeva răsunau cântece.
Ostașii îmbrățișați se plimbau pe străzile periferiei Buch. Fetele își spălau grăbite bluzele militare.
Eu și colonelul Gorbușin, în dimineața aceea, plecasem într-o nouă
misiune; trebuia să-i găsim neapărat pe dentiștii lui Hitler.
În concluziile medicilor legiști se arăta: „Principala achiziție anatomică, putând fi utilizată pentru identificarea persoanei în cauză, sunt maxilarele acesteia, având un mare număr de punți, dinți, coroane și plombe”.
În procesul-verbal la care se refereau aceste concluzii, fusese dată o descriere detaliată a maxilarelor.
Medicii detașaseră maxilarele și le puseseră în cutia care se afla acum asupra mea. Un autotractor târa un tun. Pe țeava acestuia, ca și pe caroseria unui camion care ne ieșise în cale, mai străluceau încă literele lozincii: „La Berlin!”
Ostașii Armatei Roșii, și tunurile, și camioanele, toate erau la locul lor.
Totul rămăsese ca mai înainte. Dar, în același timp, totul arăta altfel.
Tunurile nu mai trăgeau, ostașii nu mai porneau la atac. Pacea mult așteptată coborâse pe pământ. Și astăzi deveneau istorie nu numai depărtatele bătălii de pe malurile Volgăi, ci și luptele extrem de recente, din acele zile de neasemuit, de năvalnică însuflețire, când avusese loc avântatul asalt al Berlin-ului.
În ajun fusese cald, ca în plină vară, însă acum cerul se posomorâse. Era o zi cenușie, lipsită de soare. Dar în suburbia Berlin-ului grădinile înfloreau, mirosea a parfum de liliac. Lângă drum, în iarba presărată cu flori galbene de păpădie, ședeau doi germani, un flăcău și o fată. Pe chipurile lor, tinere și pline de viață, stătea scris că războiul se sfârșise, că se pusese capăt coșmarului morții și că era nemaipomenit de bine să trăiești pe lumea asta.
Venind din periferia care scăpase nevătămată, intram din nou în Berlin-ul distrus. Ici-colo mai fumegau ruinele. Aerul orașului încă mai era plin de fumul luptelor. Prin spărtura unui zid se ițea o pânză roșie pârlită de foc, era un drapel confecționat cu mijloace proprii, unul din acelea pe care și le făcuseră ostașii în timp ce se apropiau de Berlin și le păstraseră la piept pentru a le arbora în capitala germană.
Puteam oare nădăjdui să găsim pe cineva, indiferent cine, în haosul unui mare oraș distrus de război?
144
Într-un „Ford de opt”, avându-l la volan pe șoferul Serghei, am cutreierat străzile berlineze în ziua aceea de 9 mai, ceasuri de-a rândul.
Iată-l, în fotografia pe care am păstrat-o la mine, pe siberianul Serghei, un om greoi ca un urs și tăcut, proptindu-se de automobilul pe care îl scosese dintr-un șanț încă la Poznan.
„Ford”-ul acela de opt cilindri, vopsit de mâinile lui, negru, cu denivelări și unele părți mai netede, înainta bălăbănindu-se pe străzile blocate, peste care se prăvăliseră casele dărâmate, frânând icnit, pentru ca apoi să zvâcnească
mânios din loc și s-o ia la goană pe magistralele debarasate pentru circulație.
Trecătorii ne explicaseră în ziua aceea, de nenumărate ori, cum să găsim o stradă sau alta. Copiii berlinezi, care se urcaseră bucuroși în mașină
pentru a ne indica drumul, nu-și dădeau seama că erau participanți anonimi la o aventură istorică de importanță deosebită.
În cele din urmă, eforturile noastre ne-au dus până lângă pavilioanele clinicilor universitare Charité. Acestea erau ornamentate într-un mod bizar, cu tot soiul de dungi colorate, pentru a fi cât mai eficient camuflate. Ni se spusese că una din aceste clinici, nas, gât, urechi, era condusă de profesorul laringolog Karl von Eiken, cel care îl tratase pe Hitler. Dar dacă mai era la Berlin și dacă putea fi găsit, în privința aceasta nu ni se oferise nicio certitudine.
Am pătruns pe teritoriul clinicii. Spitalul era destinat mai ales populației civile. Se afla instalat într-un adăpost subteran, unde numeroase becuri slabe licăreau sub plafoanele boltite. Asistentele medicale, în halate gri, cu chipurile chinuite de suferințe, își îndeplineau îndatoririle cu severitate și într-o tăcere desăvârșită. Pretutindeni, răniți purtați pe tărgi.
Datorită faptului că răniții din acest adăpost subteran erau civili, cruzimea războiului care se terminase ieri era aici cu atât mai acută.
Tot aici se afla și profesorul Eiken, un bătrân înalt și slab. Lucrând în condiții extrem de dificile, nu-și părăsise o clipă postul în acele zile tragice și primejdioase, și nici nu fugise din Berlin, înainte de capitulare, în pofida îndemnurilor primite, iar personalul, urmându-i exemplul, rămăsese pe loc.
Ne-a condus prin clădirea cu fațadă colorată a clinicii lui, care continua să fie încă pustie. Acolo, în cabinetul său, a avut loc o convorbire lipsită de grabă, liniștită.
Firește, fusese nevoit să-i acorde asistență medicală cancelarului Reich-ului, Hitler, încă din 1935, acesta suferind cu gâtul. După atentatul comis asupra lui în iulie 1944, Eiken îl tratase din nou, deoarece din pricina exploziei Hitler avusese sparte cavitățile timpanelor și-și pierduse într-o 145
oarecare măsură auzul. Auzul i se refăcuse treptat. Și nu mai fusese nevoie să-l opereze.
Dintre medicii personali ai lui Hitler, von Eiken îl cunoștea pe profesorul Morell. Doctorul stomatolog al cancelariei Reich-ului, după cum ne-a informat Eiken, era în același timp și unul din medicii personali ai lui Hitler, dar nu știa cum se numește. Iar nouă tocmai acest doctor ne trebuia.
Eiken trimise pe cineva la clinica stomatologică a Charité-ului să obțină
informații în privința acestuia. Între timp ne-am continuat discuția.
… Peste ani am mai venit o dată aici. Clădirea era acum debarasată de urmele camuflajului, rămăsese numai cărămida brun-roșcată, la fel ca la toate celelalte clinici universitare din preajmă. Nenumărați arbuști decorativi își întindeau crengile spre ziduri.
Un grup de studenți se grăbea la cursurile serale.
O tânără practicantă, într-un halat alb și scurt, cu părul revărsat pe umeri, pășea țăcănind din tocuri. În fața intrării, un cărucior gol, de copil.
Litere metalice învechite, încrustate în cărămidă: „Clinica O.R.L.” O placă
albă emailată, rămasă de pe vremuri, – rugând lumea să-și șteargă
picioarele. Ghișeul registraturii. Am întrebat de von Eiken. O registratoare, ceva mai în vârstă, mi-a ieșit în întâmpinare.
— L-ați cunoscut?
Am dat din cap afirmativ.
Registratoarea m-a călăuzit pe coridorul clinicii, până într-o încăpere din fund, unde bătrâna dușumea era acoperită acum cu linoleum din zilele noastre, iar stelajele, decorative fuseseră înțesate de ghivece cu flori și plante verzi cățărătoare, așa cum întâlnim adeseori astăzi, iar la fereastra lăsată deschisă flutura o perdea din nailon.
În tăcere, însoțitoarei m-a condus în dreptul unui portret fixat pe perete, o fotografie mare, într-o ramă îmbrăcată în pânză de in. Astfel l-am mai văzut o dată la față pe von Eiken. Cărunt, cu mustăți, cu ochelari ale căror brațe îi îndepărtau ușor urechile. Guler alb scrobit, cravată de culoare închisă, cu buline albe.
