Mi-am închipuit că, probabil, mâna lui Linge tremurase atunci când trăsese în Führer-ul mort și că glonțul nimerise în cadavrul Evei Braun, ceea ce m-a determinat să enunț și această presupunere. Însă am primit o 138
scrisoare de la doctorul Faust Șkaravski. Îmi atrăgea atenția asupra faptului că rănirea Evei Braun nu se datora unui glonț. În procesul-verbal era notat:
„urme de rănire prin schije a cavității toracice, cu hematoame, afectare a pulmonului și pericardului, precum și șase schije metalice minuscule”.
„Când și cum s-a produs această rănire nu pot afirma cu siguranță, îmi scria Șkaravski, dar este foarte posibil ca, atunci când cadavrul fusese transportat din bunkerul Führer-ului, să fi fost lovit de schijele vreunei mine, sau ale unui proiectil de artilerie”.
Poate că așa se și petrecuseră lucrurile, deoarece la ora aceea grădina cancelariei se aflase sub tirul forțelor sovietice.
Deci, dacă se auzise totuși o împușcătură în camera lui Hitler, ea fusese cea executată de Linge. Dar urma împușcăturii se pierduse.
•
Când mor tiranii, primele momente sunt dominate de o derută totală, – lucru foarte normal, căci și ei sunt alcătuiți din celule sortite morții.
Mai târziu, circumstanțele în care s-a produs moartea, dacă sunt câtuși de puțin confuze, încep să fie învăluite de legende. În cazul lui Hitler, legenda putea căpăta proporții uriașe.
Dar nu reieșise așa, cum intenționase de altfel Grossamiral-ul Dönitz, căruia Hitler îi lăsase moștenire toată puterea supremă, atunci când lansase o minciună inveterată declarând într-un comunicat special: Hitler a căzut luptând, aflându-se în fruntea apărătorilor capitalei Reich-ului german.
Și nici cum declarase Reichsführer-ul tineretului, Axmann, care nu luase cu sine decât revolverul, că ar fi adunat, cenușa lui Hitler.
Și nici cum descrisese sfârșitul lui Hitler șoferul său Kempka, în cartea lui de mare senzație: „Eu l-am incinerat pe Hitler”, în care împușcătura și florile roșii din vază fuseseră contopite într-un singur buchet.
Și nici măcar cum declarase valetul Linge.
Și nici cum rezumase, în seriosul său studiu, istoricul englez Trevor-Ropper: „Într-un fel sau altul, Hitler a reușit totuși să-și atingă ultimul țel.
Întocmai ca și Alaric, gotul care a distrus Roma, în anul 410, și care a fost înmormântat în secret de către credincioșii săi în apropiere de râul Buzento, în Italia, distructivul nostru contemporan a fost ascuns pentru totdeauna de ochii omenești”.
Armata Roșie, după patru ani de bătălii crâncene și neîntrerupte, ajunsese la Berlin și salvase omenirea de Hitler.
Cei cărora li se încredințase misiunea de a stabili adevărul în privința lui Hitler, își îndeplineau sarcina trasată cu simțul unei imense răspunderi.
Orice confuzie în această problemă li se părea primejdioasă, capabilă să dea naștere la legende, care nu puteau duce decât la o renaștere a nazismului.
139
„Hitler, cadavru sau legendă?” astfel se intitula un articol transmis în mai 1945 de agenția Reuter.
„Examinarea acestor rămășițe omenești, se scria acolo, reprezintă de fapt punctul culminant al unor încordate investigații, care au durat o săptămână
întreagă printre ruinele Berlin-ului.
Investigațiile au fost înfăptuite sub conducerea unor cadre ale Armatei Roșii, care au reușit să obțină probe incontestabile în privința morții lui Hitler”.
Nădăjduisem tot timpul că va veni o vreme când aceste probe incontestabile vor fi date publicității. Poporul nostru, care sacrificase totul pentru înfrângerea fascismului, era îndreptățit să afle că i se pusese acestui război și ultimul punct.
A răspunde cu precizie întrebării dacă mai trăiește Hitler sau nu, era o chestiune la fel de importantă și pentru viitorul Germaniei.
Însă, în ziua de 8 mai, presa publicase o știre despre faptul că Hitler se află ascuns undeva.
Între timp, unul dintre factorii de răspundere începuse să nu mai manifeste interes pentru elucidarea circumstanțelor morții lui Hitler și nu prea încuraja zelul cu care ne străduiam să obținem dovezile necesare.
Ancheta și prima etapă a investigațiilor se bucuraseră de participarea unui număr apreciabil de oameni. Însă în jur de 8 mai ostașii din serviciile de informații începuseră deja să se înapoieze pe la corpurile de armată și diviziile lor. Astfel încât grupul colonelului Gorbușin se afla redus la extrema limită. De fapt, în afara maiorului Bîstrov, grupul mai număra doar un translator, adică persoana mea.
Și ne-am gândit că dacă nu aveam să prezentăm acum dovezile lumii întregi și urmașilor noștri, câtă vreme urmele evenimentelor mai erau încă
fierbinți, ci după cine știe câți ani, într-un viitor incert, se vor mai dovedi ele atunci suficient de convingătoare? Oare se făcuse totul pentru ca moartea lui Hitler și identificarea cadavrului său să rămână de netăgăduit și după
trecerea anilor?
În aceste circumstanțe complexe, colonelul Gorbușin a decis să obțină
probele incontestabile.
140
• ARGUMENTUL DECISIV
La Berlin-Buch, în ziua de 8 mai, chiar la aceeași dată când la Karlshorst avea loc semnarea actului de capitulare a Germaniei despre care încă nu aflasem, colonelul Gorbușin m-a chemat la el și mi-a întins o cutie, spunându-mi că
înăuntru se află dantura lui Hitler și că răspund cu capul de păstrarea ei.
Era o cutie găsită la nimereală, uzată, de culoare bordo-închis, căptușită
cu atlaz, din cele care se confecționează pentru articolele de parfumerie, sau pentru păstrarea bijuteriilor ieftine.
Acum conținea argumentul decisiv, dovada incontestabilă a morții lui Hitler, deoarece nu există în lume doi oameni care să aibă o dantură absolut identică. În afară de aceasta, proba respectivă se putea conserva mulți ani de acum încolo.
