Maiorul Bîstrov i-a întins o fotografie a grădinii cancelariei Reich-ului. I-am tradus lui Mengershausen: „Spune-ne, ce vezi în poza asta?”
„În poză este fotografiată ieșirea de rezervă din adăpostul antiaerian al lui Hitler. Locul acesta îmi este bine cunoscut și vă pot arăta unde au fost arse cadavrele lui Hitler și al soției sale, precum și locul unde sunt îngropați.
Vă însemnez cu o cruciuliță, pe fotografie, locul unde au fost arse cadavrele, cu două cruciulițe, unde au fost îngropate, și cu trei cruciulițe, ieșirea de rezervă din bunkerul lui Hitler”.
Fotografia aceasta, pe care Mengershausen o însemnase cu cruciulițe, se păstrase la arhive.
Mengershausen ne spusese încă din ajun că ne poate arăta locul unde erau ascunse cadavrele, acoperite cu pământ și pietriș… Nu avea de unde să
știe că fuseseră de mult scoase de acolo.
Locotenent-colonelul Klimenko și un grup de ostași au plecat cu Mengershausen la cancelaria Reich-ului.
S-a întocmit un proces-verbal:
„1945, mai 13, Berlin
Noi, subsemnații… cu participarea identificatorului Mengeshausen Harry (în procesul-verbal numele de familie al lui Mengershausen nu este reprodus exact), am cercetat la data de mai sus locul unde au fost îngropate cadavrele Reichs-cancelarului Adolf Hitler și cel al soției sale.
… Prin cercetarea locurilor arătate de identificatorul Mengeshausen, a fost constatată veridicitatea depozițiilor lui… Depozițiile identificatorului Mengershausen sunt cu atât mai veridice, cu cât din groapa pe care a indicat-o, în ziua de 4 mai 1945, au fost scoase de noi cadavrele arse ale unui 133
bărbat și al unei femei, precum și doi câini otrăviți, care au fost recunoscute de către alți identificatori ca aparținând lui Hitler și soției sale Ife Braun, fosta sa secretară personală (Numele și ocupația Evei Braun sunt redate eronat în procesul-verbal).
Aprecierea vizuală a locului unde au fost descoperite cadavrele lui Hitler și al soției sale, precum și fotografiile locurilor arătate de identificatorul Mengeshausen au fost anexate procesului-verbal.
Drept care a fost întocmit prezentul proces-verbal în orașul Berlin, cancelaria Reich-ului”.
Procesul-verbal fusese semnat de locotenent-colonelul Klimenko, locotenentul-major Katîșev, maiorul din unitățile de gardă Gabelok, foto-corespondentul sublocotenent Kalașnikov și ostașii Oleinik, Ciurakov, Navaș
și Mialkin.
•
Mai târziu mi se comunicase la statul major al frontului că SS-istul Mengershausen, care fusese trimis acolo, relatase în depozițiile sale scrise nu numai că observase cum fusese ars Führer-ul, ci chiar participase la această operație. În ce anume constase această participare, atunci nu aflasem, iar acum nu i-am găsit în arhive depoziția scrisă referitoare la cele de mai sus.
Dar iată că am posibilitatea să citesc în manuscrisul șefului său, Rattenhuber:
„Cadavrele lui Hitler și al Evei Braun ardeau anevoie și atunci am coborât să dau dispoziții pentru a se mai aduce benzină. Când am urcat iarăși, cadavrele fuseseră deja acoperite cu puțin pământ. Santinela Mengershausen mi-a declarat că nu se mai putea sta în post din cauza mirosului insuportabil și că el, împreună cu un alt SS-ist, din dispoziția lui Günsche, le-au răsturnat în groapa unde zăcea câinele otrăvit al lui Hitler”.
Iar ceva mai departe, după ce descrie comportamentul populației din adăpostul subteran, care imediat ce se aflase de moartea Führer-ului începuse să se îndeletnicească, în vederea preparativelor de fugă, cu tot soiul de treburi, Rattenhuber îl mai pomenește o dată pe Mengershausen:
„M-a uluit spiritul de prevedere al SS-istului Mengershausen care, pătrunzând în cabinetul Führer-ului, a scos de pe haina acestuia, aflată pe speteaza scaunului, insigna lui de aur, în speranța că „pentru relicva asta se vor plăti bani grei în America”.
134
• DIN NOU CIOBURI DE FIOLĂ
Este posibil ca acum, scriind cele de față, cercetările noastre să pară, fără
voie, a fi avut un caracter mult mai ordonat decât fusese în realitate. De fapt, unele lucruri se obținuseră datorită unei munci organizate, iar altele spontan, sau chiar la nimereală, anumite date se procuraseră ușor, iar altele cu prețul unor eforturi încordate. Acum, după un interval de timp apreciabil, multe asperități s-au netezit, pe când atunci, în calea investigațiilor se ridicaseră uneori obstacole de neprevăzut.
Eram obligați să părăsim de urgență cancelaria Reich-ului, deoarece cartierul guvernamental, ca și întreg Berlin-ul de altfel, trecuse sub comanda armatei lui Berzarin, iar lângă cancelarie se și instalaseră santinelele pentru a nu îngădui nimănui să intre acolo. Astfel, desfășurarea în continuare a misiunii noastre pe teritoriul cancelariei Reich-ului era mult îngreunată. Mai ales că nu aveam dreptul, pe față, să înlăturăm obstacolele ce se iveau în calea misiunii noastre, „îngrădiri departamentale”, cum li se spune astăzi în
„viața civilă”.
Totuși, nu se cuvenea să lăsăm în mâinile unei alte armate, „trofeele”
noastre, să abandonăm o misiune pe care să n-o ducem noi înșine până la capăt.
Și atunci am fost siliți să recurgem la o „operațiune” aparte. În zorii zilei, la orele patru dimineața, căpitanul Deriabin și șoferul său, pătrunzând în cancelarie, răpiseră cadavrele lui Hitler și al Evei Braun. Înfășurându-le în cearceafuri, ocolind santinelele, săriseră gardul și ajunseseră în stradă, unde-i aștepta o mașină cu două lăzi din scândură.
Eram instalați în Buch, periferia nord-estică a Berlin-ului.
Acum e greu de spus dacă fusesem cazați într-o căsuță sau, mai curând, o magazie care poseda și o pivniță. Ceea ce-mi amintesc cu precizie e faptul că, împreună cu câțiva medici de front, fusesem silită să cobor în beciul unde zăceau, transportați aci de acum două zile, copiii lui Goebbels, un băiețel și cinci fetițe, îmbrăcați în pijamale sau în cămășuțe de noapte lungi, confecționate dintr-un material deschis la culoare, cu care se culcaseră
ultima oară în patul lor. Din pricina îmbujorării care se datora acțiunii cianurii de potasiu, copiii păreau ca vii, cufundați în somn. Părul fetițelor era prins lângă urechi, cu agrafe metalice.
Goebbels zăcea mai la o parte.
La gâtul înnegrit de arsuri, o cravată galbenă, stupidă aici, întocmai ca la un bal mascat monstruos. Chipul alungit îi era desfigurat de un rânjet groaznic. Capul mare contrasta puternic cu trupul pirpiriu și strâmt în 135
umeri. Prin pantalonul ars i se vedea o gambă. Ciorapii i se carbonizaseră pe picioare. Laba unuia din ele era întoarsă.
Tot aici, în Buch, din dispoziția colonelului Gorbușin se aduseseră și resturile lui Hitler și ale Evei Braun.
Strada era alcătuită din locuințe mici și modeste. Deasupra capului cerul era înalt și cuprinzător. Copiii goneau pe biciclete. Iar vârstnicii treceau împovărați de grijile lor apăsătoare pe lângă magazie, fără să cunoască, dar și fără a se intereseze de ceea ce se găsea acum înăuntru.
Dacă m-aș fi gândit atunci că, peste ani, voi depune o mărturie amănunțită despre toate cele întâmplate în acele zile, probabil c-ar fi trebuit să-mi birui dezinteresarea de a pătrunde în magazie, de a mă apropia și mai mult de lăzile bătute grosolan în cuie. Dar îmi era neplăcut, să cercetez resturile îngrozitoare și înnegrite, pe care le mai văzusem în grădina cancelariei Reich-ului, și n-am făcut-o.
