Îmi fusese înmânată mie, deoarece lada ignifugă în care se afla cadavrul rămăsese în păstrarea celui de-al doilea eșalon și nu exista posibilitatea de a i se garanta deplina securitate. Și tocmai mie anume, fiindcă grupul colonelului Gorbușin care urma să se ocupe în continuare de studierea tuturor împrejurărilor legate de sfârșitul lui Hitler, la data aceea se redusese, după cum am mai arătat, la numai doi oameni.
Ceilalți tovarăși ai noștri, împreună cu care parcursesem o cale atât de lungă până în Germania, când mă întâlneau în ziua aceea cu cutia la mine, și la cantină și la serviciu, n-aveau de unde bănui conținutul ei. Tot ce era legat de stabilirea morții lui Hitler, se păstra strict secret.
Toată ziua aceea, plină de bucuria Victoriei, mi s-a părut o adevărată
povară. Să porți cutia în mână și să-ți înghețe sângele în vine la gândul că, din întâmplare, s-ar putea s-o rătăcești pe undeva. Iar conținutul ei mă
copleșea și mă deprima.
Pentru mine avusese loc deja, în perioada aceea, o devalorizare bruscă a atributelor istorice legate de căderea celui de al treilea Reich. Trăisem într-o stare de permanentă tensiune. Moartea conducătorilor, și tot ce se petrecuse, mi se părea acum ceva obișnuit.
Și nu numai mie. Telegrafista Raia, cu care mă întâlnisem atunci când fusesem chemată la statul major al frontului, probase în fața mea o rochie albă, de seară, a Evei Braun, pe care i-o adusese din adăpostul subteran al cancelariei Reich-ului locotenentul-major Kurașov, curtezanul ei. Rochia era lungă, aproape până la podea, cu un decolteu pronunțat pe piept. Însă Raiei nu i-a plăcut. Iar ca suvenir istoric n-o interesase câtuși de puțin.
În aceeași zi, de 8 mai, aproape de miezul nopții, pe când mă pregăteam de culcare și încuiasem ușa cu cheia, eram mereu preocupată de ce aveam să
141
fac cu cutia. Îmi era silă s-o țin lângă mine. Însă trebuia pusă undeva, în așa fel încât să se găsească permanent în fața ochilor mei și, trezindu-mă, să mă
pot încredința de fiecare dată de existența ei. Odaia care îmi fusese repartizată, la parterul unei mici vile rustice cu etaj, era destul de micuță: în afară de pat și noptieră, se mai găsea înăuntru doar un șifonier scund. Acolo am așezat cutia. Dar în aceeași clipă m-am auzit chemată. Luând cutia cu mine, am urcat pe o scară de lemn, extrem de înclinată, la etajul de unde răsunaseră glasurile care mă strigau.
Ușa odăii era larg deschisă. Maiorii Bîstrov și Picico stăteau lângă
aparatul de radio, ascultând încordați, cu gâtul întins.
Ciudat lucru. Doar ne așteptam la asta. Totuși, când în cele din urmă s-a auzit glasul crainicului: „Semnarea actului de capitulare necondiționată a forțelor armate germane”, am încremenit, cu toții, ca buimăciți.
„• Noi, subsemnații, acționând în numele comandamentului suprem german, suntem de acord cu capitularea necondiționată a tuturor forțelor noastre armate de pe uscat, mare și aer, precum și a tuturor forțelor care în momentul de față se află sub comandă germană, față de comandamentul suprem al forțelor expediționare aliate.
• Comandamentul suprem german va ordona imediat tuturor comandanților forțelor de uscat, aero și navale, precum și tuturor forțelor aflate sub comandament german, să sisteze orice operație militară la orele 23:01, ora Europei centrale, în ziua de 8 mai 1945, să rămână la locurile lor, unde se găsesc în acest timp, și să dezarmeze complet…”
Era glasul crainicului Levitan: „În cinstea încheierii victorioase a Marelui Război de Apărare a Patriei…”, l-am întâmpinat cu exclamații, gesticulând dezordonat.
Apoi ne-am turnat câte un pahar de vin, în tăcere. Pusesem cutia pe podea. Am ciocnit tustrei fără să scoatem o vorbă, emoționați, cu părul ciufulit, liniștiți în sfârșit, ascultând bubuitul salvelor de salut care se auzeau de la Moscova.
Coboram pe scara de lemn de la etaj, ținând cutia strâns apăsată de șold.
Deodată, parcă m-a împins ceva și-am fost nevoită să mă prind de balustradă. Mă cutremura un simțământ, care nu-mi va pieri niciodată din memorie.
Dumnezeule, oare mie mi se întâmplau toate acestea? Era posibil să fiu aici, în ceasul capitulării Germaniei, având asupra mea o cutie în care se afla ceea ce mai rămăsese din Hitler, fără putința de a se tăgădui acest lucru?
S-au scurs mulți ani până să vin din nou să vizitez aceste locuri. De la Schönhäuseralee (Aleea caselor frumoase), trenul aerian coboară lent, deplasându-se pe un terasament nu prea înalt, trecând pe lângă construcții 142
noi, parcele de grădini, coșuri de uzine, tot mai spre est, pe lângă lanurile ce se ivesc la orizont, de-a lungul luminișurilor cu iarbă, și ai impresia că
străbați o suburbie, deși în realitate te afli tot în Berlin-ul din granițele sale antebelice. Și, în sfârșit, iată și gara Berlin-Buch, de la îndepărtata periferie a capitalei.
În căutarea străzii unde locuisem atunci, în mai 1945, a trebuit să apelez la ajutorul a doi trecători; spre deosebire de ceilalți, aceștia mergeau fără
grabă, legănându-se. Purtau pălării de fetru boțite, iar chipurile, le erau arse de vânt și brăzdate de riduri; aveam de a face cu niște crescători de oi de la gospodăria cooperativei locale, care se duceau la restaurant să mai stea la o halbă de bere. Nu erau deprinși să întâlnească aici, în localitatea lor, o străină. Turiștii nu prea veneau la ei.
— Însă eu am mai fost aici, când eram în armată, în mai 1945.
Au dat din umeri mijindu-și ochii nedumeriți, nevenindu-le să creadă, după care au pomenit de Stalingrad unde luptaseră amândoi. Am stat de vorbă, despre una-alta, despre viață, despre cât se câștiga la ei, cercetându-ne reciproc, iar ei mirându-se de întâlnirea noastră și iritându-se, deoarece în urma fiecăruia, se ivea amărăciunea zilelor trăite atunci.
Apoi am intrat în prăvălioara-atelier a unui ceasornicar, nădăjduind să
întâlnesc un vechi localnic, atoateștiutor. Clopoțelul de la ușă clincheti, vestind sosirea clientului. De după o despărțitură, îmbrăcat într-un halat lung până la glezne, se ivi gârbovit bătrânul ceasornicar.
Prin ochelarii lui privea la mine vechea Germanie a lui Wilhelm. Pentru a-mi veni în ajutor, ceasornicarul s-a apropiat de tejghea și mi-a schițat un plan al localității.
Era un asfințit de toamnă portocaliu și strălucitor. Oamenii se grăbeau să
prindă trenul, după ce-și isprăviseră ziua de lucru în clinicile din Buch.
Copiii, droaie, se întorceau de la grădiniță. Potecile parcului dispăreau sub așternutul de frunze căzute. Pe un mic obelisc, având în vârf o stea roșie, sta scris:
„Glorie eternă eroilor căzuți în lupta pentru eliberarea omenirii de sub jugul fascismului”.
Aici, prin această periferie nord-estică, pătrunseseră în Berlin, cei dintâi, ostașii noștri din armata a 3-a de șoc.
Hoinăream emoționată pe stradă, căutând casa aceea cu scara povârnită
unde, ținând cutia în mână, fusesem surprinsă de știrea că războiul se terminase iar viața mea se încrucișase, atât de ciudat, în acele ceasuri, cu istoria germană…
•
143
