Häusermann a răspuns afirmativ și a deschis imediat sertarul cu fișe. Îi urmăream emoționată degetele care frunzăreau fișele. La intervale diferite, apăreau când anamneza maladiei lui Himmler, când cea a lui Ley, când fișa șefului presei, Dietrich, când cele ale lui Goebbels, ale soției sale și copiilor…
În cabinetul profesorului Blaschke se așternuse o liniște atât de neobișnuită încât se auzea cum doctorul Bruck, care nu știa ce anume ne îndreptase încoace, ofta din adânc, dorind un singur lucru, totul să reușească
cât se poate mai bine. Iar studentul, care își cam dădea seama despre ce-i vorba, se contaminase de așteptarea noastră tensionată și stătea nemișcat, aplecându-și într-o parte capul bucălat.
În sfârșit se găsi și fișa lui Hitler – cu anamneza maladiei sale. Era ceva.
Însă lipseau radiografiile.
Häusermann își exprimă o bănuială, să nu se afle cumva într-un alt cabinet al lui Blaschke, cel din incinta cancelariei Reich-ului. În ultimele zile lucraseră acolo câteva coroane, pe care însă nu avuseseră timp să i le monteze lui Hitler.
Ne-am luat rămas bun de la doctorul Bruck și de la studentul bulgar, după
care am plecat în mare viteză, împreună cu Käte Häusermann, din nou spre cancelaria Reich-ului.
Din clipa aceea n-am mai știut nimic despre studentul bulgar. Dar după
aproape douăzeci de ani, când se stârnise iarăși interesul lumii față de Hitler, dacă mai trăiește sau e mort, am văzut în revista Stern portretul acestui om, cu părul la fel de cârlionțat și cu aceleași trăsături blânde ale chipului, cu toate că, bineînțeles, în răstimpul acesta se mai schimbase. Am aflat că era vorba despre doctorul Mihail Arnaudov, care se stabilise în Chile.
Și i-am citit și interviul, care făcuse vâlvă în toată lumea, în care relata sincer călătoria noastră cu mașina, iar mai departe fabula în legătură cu participarea sa la identificarea lui Hitler.
Atunci ne făcuse un serviciu imens, conducându-ne de la Eiken la cabinetul lui Blaschke. Însă nu ne putuse fi util câtuși de puțin în privința identificării lui Hitler. Și, după ce-i mulțumisem, ne luasem rămas bun de la el pentru totdeauna.
În drum spre cancelaria Reich-ului, Käte Häusermann ne-a povestit că se dusese odată cu Blaschke la Berchtesganden, unde Eva Braun îi era pacientă.
149
Existența acesteia fusese tăinuită la Berlin, cu deosebită grijă, până în ultimele zile, și se declarase mereu că Führer-ul nu fumează, nu bea și nu cunoaște niciun fel de bucurii pământene, ci doar își slujește poporul.
Aceasta era piatra de temelie a propagandei în jurul persoanei sale.
Am lăsat mașina și am pornit tăcuți tustrei pe Wilhelmstrasse, plină de dărâmături și pustie.
Din nou cancelaria Reich-ului, purtând pretutindeni urme de gloanțe și proiectile, înnegrită de funingine, cu spărturi căscate în ziduri; o construcție lungă, având un singur balcon pe toată întinderea ei: expresie arhitecturală
a „voinței germane unice”, care se înfățișa la balcon în persoana Führer-ului în zilele solemnităților naziste.
Pe un soclu rotund de afișaj se afla lipit ordinul de zi al comandantului sovietic al Berlin-ului, generalul Berzarin, tipărit pe hârtie de culoare portocalie.
Deasupra intrării în cancelarie era un basorelief: emblema fascistă, un vultur cu aripile desfăcute, ținând în gheare zvastica. La câteva zile după
victorie, basorelieful fusese dat jos și transportat la Moscova, la Muzeul Forțelor Armate, unde poate fi văzut și astăzi.
Santinela a dus arma la picior dar ne-a barat drumul, i se ordonase să nu îngăduie nimănui intrarea fără un permis special din partea comandamentului Berlin-ului.
Gorbușin a obținut cu greu să ni se permită a pătrunde înăuntru.
Am deschis ușa masivă de stejar; în dreapta, sala de festivități: ușa îi era spartă, iar pe jos lustre prăbușite. În stânga, o pantă ușoară care ducea spre adăpostul antiaerian. Aici, până la 21 aprilie, când artileria noastră își începuse tirul asupra centrului Berlin-ului, se aflase Hitler. După aceea se mutase în adăpostul cel nou, Führerbunker, din grădină, temându-se să nu se pomenească cumva îngropat de cancelaria Reich-ului, care se putea nărui sub loviturile proiectilelor sovietice.
Am străbătut vestibulul boltit și am coborât mai jos. O scară lină, cu două
platforme. Tustrei aveam doar o singură lanternă, dar și aceea lumina destul de slab. Era întuneric, pustiu, cam sinistru… În studioul de radio, de unde transmitea Goebbels, dormea un ostaș al Armatei Roșii, cu casca lăsată pe-o ureche.
Numai Häusermann se putea orienta aici. Plecase din „cavoul faraonilor”
cu trei zile înainte de căderea Berlin-ului.
Käte Häusermann ne-a condus într-o cămăruță, unde cu puțin timp în urmă lucrase șeful ei, profesorul Blaschke, mai înainte de a pleca din Berlin.
Din întuneric, razele lanternei de buzunar evidențiau estompat fotoliul stomatologic, o canapea pliantă, prevăzută și cu o pernă în sul, precum și o 150
măsuță. Ceva se zărea pe jos, o fotografie: câinele Führer-ului, la plimbare cu adjutantul acestuia. Înăuntru era jilav, mirosea a mucegai.
Am căutat caseta cu fișele cartotecii. Era în sertarul unei noptiere oarecare, aflată și ea în încăpere.
Ajutați de Käte Häusermann, am găsit radiografiile dentare ale lui Hitler, precum și coroanele de aur pe care nu apucaseră să i le monteze. Avusesem un noroc grozav, o șansă unică, deoarece uraganul care trecuse în goană
prin încăperile adăpostului subteran, acum câteva zile, nu afectase deloc colțișorul acesta.
Deodată s-a auzit răsunând din străfundurile coridorului: „Se află pe Volga o stâncă surpată!” Era un glas stingher. Al unui soldat care chefuia de zor, bând vinurile scumpe în care își înecaseră disperarea generalii germani pe care el îi izgonise de-aici. Unitatea sa îl dăduse lipsă, în vreme ce el își petrecea în adăpostul subteran cea de a șaptea zi. Adormea, se deștepta, și iarăși se apuca să bea întru gloria armatei noastre și odihna sufletului celor care nu mai apucaseră să ajungă până la cancelaria Reich-ului.
Am plecat, ducând cu noi comori de valoare inestimabilă.
În adăpostul pustiu răsuna în continuare glasul acela dogit, cherchelit de vinuri, de bucurie sărbătorească și amărăciune: „… mușchiul sălbatic m-a năpădit!”
Nici n-am apucat să ne așezăm în mașină, că motorul a avut o pană.
Șoferul Serghei i-a săltat capota, iar noi am coborât și ne-am pomenit chiar lângă poarta Brandenburg.
