Priviți bine, cu multa atenție, mi-a comandat colonelul, și spuneți-ne, dacă
știți, ce anume reprezintă?”
154
Käte Häusermann descrie cum a examinat maxilarele scoase dintr-o cutie și cum le-a recunoscut. „Am luat în mână puntea dentară. Am căutat un indiciu cert. L-am găsit imediat și, pe nerăsuflate, am spus dintr-odată:
«Asta-i dantura lui Adolf Hitler»”.
Cu Häusermann mai stătuseră apoi de vorbă și specialiștii și în procesul-verbal se arăta că, în convorbirea avută cu principalul expert legist al frontului, locotenent-colonelul doctor Șkaravski, „la data de 11.5.45”, cetățeana Häusermann Käte „descrie detaliat starea danturii lui Hitler.
Descrierea ei coincide cu datele anatomice ale cavității bucale, aparținând unui cadavru incinerat parțial, de bărbat neidentificat, autopsiat de noi”. Ea desenase, din memorie, și o schemă a danturii lui Hitler, indicându-i toate particularitățile.
Faust Șkaravski mi-a expediat o reproducere fotografică a schemei, pe care o păstrase la el, însoțind-o de explicația: „Între mine și Häusermann a avut loc o controversă cu privire la unii dinți artificiali, montați pe pivoți minusculi de oțel. La examinarea inițială a dinților, constatasem prezența a doi pivoți, la incisivul al doilea din stângă și la al doilea din dreapta, de pe maxilarul superior. Häusermann a susținut că mai exista și un al treilea pivot.
După încheierea convorbirii noastre preliminare, i s-au prezentat dinții lui Hitler și le-am efectuat un control în comun. S-a constatat că
Häusermann avusese dreptate, deoarece s-a descoperit un al treilea pivot, în caninul drept inferior”.
•
Tehnicianul dentar Fritz Echtmann lucrase, din 1938, în laboratorul particular al profesorului Blaschke, situat pe Kurfürstendamm, și executase lucrările protetice destinate lui Hitler.
Ne-a prezentat și el o descriere a danturii, mai întâi din memorie, iar după aceea i s-a oferit posibilitatea s-o examineze la Buch.
Mai era de față și corespondentul ziarului Pravda, Martin Merjanov. Încă
din ziua de 2 mai, fusese unul din primii ziariști care se aflase la locul descoperirii cadavrului lui Goebbels și ne dăduse o mână de ajutor la întocmirea procesului-verbal.
Fritz Echtmann, mijlociu de statură, cu chip palid, părea să aibă vreo treizeci și ceva de ani. Părul plat, de culoare închisă, arătând ca ud, îi cădea peste ochi, iar el îl dădea mereu la o parte cu mâna în timp ce examina dantura lui Hitler, aflată în fața lui pe o masă.
A recunoscut-o.
Astfel se desfășurase întâlnirea unuia dintre germani cu moartea lui Hitler. Dar însuși Echtmann suferise prea mult, rămas cu nevastă-sa și fiica 155
în Berlin, fără vreo posibilitate de a pleca, pentru ca să-l mai poată
zdruncina ceva. Totuși, când și-a aruncat privirea asupra danturii Evei Braun, a fost cuprins de enervare.
„Construcția aceasta de punte dentară este o invenție personală a mea, notasem eu la data de 11 mai, potrivit spuselor lui, – și nimănui altcuiva nu i-am confecționat o asemenea punte și n-am mai întâlnit niciodată o astfel de construcție pentru fixarea unei danturi. Asta s-a petrecut în toamna anului 1944. Prima punte mi-a fost respinsă de Braun, pentru că i se vedea aurul atunci când își deschidea gura. I-am lucrat o a doua punte, înlăturând neajunsul. Am folosit o metodă originală…”
Ancheta se terminase. Maxilarele lui Hitler, dovada de netăgăduit a morții sale, împreună cu materialele anchetei, au fost expediate la Moscova.
•
După mulți ani, într-o revistă vest-germană, am văzut o fotografie a lui Fritz Echtmann, în care era arătat ținând două degete ridicate. Fusese fotografiat în momentul când, sub jurământ, depunea ca martor în fața instanței din Berchtesgaden și declara că identificase într-adevăr maxilarele lui Hitler în ziua de 11 mai 1945, putând, astfel, atesta moartea acestuia.
156
• „SUPRAOMUL”
Orașul german Stendal a reprezentat, pentru mine, ultimul punct al unui război care durase patru ani, și de aceea pesemne mi-a rămas întipărit în memorie într-un chip deosebit.
Sosisem aici în iulie, când pe harta Germaniei se trasase deja linia de demarcație iar Stendal-ul, care se afla la vest de Berlin, trecuse în zona noastră. Dimineața, americanii mai erau încă aici, însă la amiază venisem noi.
Orașul supraviețuise și viața pulsa în el. Fusesem cazați pe o străduță
liniștită, cu mici vile rustice învăluite de viță de vie. Diminețile, în viile învecinate, gospodinele (nu prea tinere) lucrau de zor. Cocurile de modă
veche și fustele cu poale lungi le dădeau un aer care le făcea să semene nespus cu femeile de aceeași vârstă trăind la est de aceste meleaguri.
Copiii germani, care se zbenguiau în scuar, nu încetau să ne uimească, nu plângeau niciodată și nici nu făceau gălăgie, chiar dacă se jucau de-a războiul. În același scuar, bătrânici îmbrăcate în negru de sus până jos, ședeau pe bănci cât era ziua de lungă. Pesemne că de mult le unea doliul, deoarece nici în zilele primului război mondial nu fuseseră prea tinere.
Uneori începeau să pălăvrăgească despre cine știe ce, gesticulând puternic, care mai de care, cu mâinile lor înmănușate în negru.
Din când în când se mai ivea și câte un dric, târât agale de doi cai.
Știam despre cai că tractează piesele de artilerie, sau că gonesc în galop cu agenții de legătură în șa, că pier în timpul luptelor sau sunt mâncați.
Demult nu mai erau folosiți pentru alte necesități.
Însă caii aceștia lucioși și sătui, împodobiți cu valtrapuri de doliu și cu pompoane pe greabăn, mânați de un vizitiu în negru și cu cilindru pe cap, care ședea pe capra unui dric lăcuit și prevăzut cu geamuri, îi reprezentau pe ultimii păstrători ai măreției și tainelor morții. Ai acelei morți care se cheamă „bună”. Nu în lupte, nu din pricina rănilor sau a chinurilor captivității, ci răposat de „moarte bună”, de acea moarte care se întâmpla în vremuri atât de îndepărtate încât în timpul războiului și uitasem că mai există…
Serile, la aceeași oră, mereu aceeași, se înapoia coloana ostașilor germani prizonieri de război. Pătrundea pe strada noastră trecând pe sub un arc umbros, care o despărțea de cealaltă stradă ce cobora spre piața comercială.
În timpul zilei ostașii dispăreau undeva, plecând la muncă, dar seara, la aceeași, mereu aceeași oră se înapoiau.
157
