Condusese clinica din 1922 până în anul 1950. După ce se retrăsese din activitate, mai trăise un deceniu, dându-și obștescul sfârșit la vârsta de 87
de ani. Reieșea că în mai 1945 avusese 72 de ani.
— Er war sehr berühmt! (A fost foarte renumit!), mi-a spus registratoarea.
Galeria de portrete era deschisă de figurile predecesorilor săi în postul de director al clinicii, patru la număr, iar după fotografia lui mai urmau încă
două.
146
În coridor se ivi un doctor tânăr, îmbrăcat tot în alb, pantofi, pantaloni și halat, probabil că abia ieșise din sala de operații.
Am părăsit clinica.
Vântul legăna vechiul felinar de deasupra intrării și desfolia arțarii îngălbeniți. O femeie stătea plecată peste cărucior, așezându-și copilul pe care îl adusese la doctor, să-l consulte.
… Să ne reîntoarcem la povestea noastră.
De la clinica stomatologică, unde trimisese Eiken după informații, s-a-prezentat un student. Cunoștea numele medicului stomatolog al lui Hitler, profesorul Blaschke, și s-a oferit să ne conducă la dânsul.
Studentul, purtând un pardesiu negru, fără nimic pe cap, cu un păr ondulat și închis la culoare învăluindu-i chipul blând și rotund, era amabil și prietenos. A urcat lângă noi în mașină, și ne-a arătat drumul. Am aflat că era bulgar și își făcea studiile la Berlin, unde îl prinsese războiul și de unde nu i se permisese să se înapoieze în patrie.
Pe străzile centrale, degajate destul de anevoios de dărâmături, treceau nenumărate mașini cu stegulețe roșii arborate în cinstea Victoriei. Germanii circulau cu bicicletele. Erau cu miile, prevăzute cu port-bagaje încăpătoare.
În ele, fie că așezaseră vreun copil, fie că încărcaseră tot soiul de boarfe. Abia se împlinea săptămâna de când Berlin-ul scăpase de război și sentimentul de ușurare resimțit de berlinezi în primele zile ceda locul preocupărilor vitale.
În oraș numărul oamenilor sporise vizibil, aceștia ocupând trotuarele însoțiți de copii și cărând tot soiul de baloturi.
Am intrat pe Kurfürstendam, una din arterele elegante ale Berlin-ului.
Arăta la fel de jalnic ca și străzile celelalte. Totuși blocul cu nr. 213 sau, mai exact, acea aripă a acestuia unde se afla cabinetul particular al profesorului Blaschke, scăpase cu bine. În fața intrării am dat peste un bărbat. Era fără
palton, iar la butoniera hainei de culoare închisă avea petrecută o baretă
roșie, semn al prieteniei față de ruși, un fel de cuvânt de bun sosit și de solidaritate. Era ceva neobișnuit. În zilele acelea, la Berlin domina culoarea albă a capitulării. S-a recomandat: doctor Bruck.
Aflând că-l căutam pe profesorul Blaschke, ne-a informat că acesta nu era acasă. Blaschke plecase cu avionul la Berchtesgaden, împreună cu adjutantul lui Hitler.
L-am urmat, urcând la primul etaj, și doctorul Bruck ne-a introdus într-un cabinet stomatologic spațios, cu multe ferestre.
Dându-și seama că doctorul Bruck este doar un accesoriu în acest cabinet, colonelul Gorbușin l-a întrebat dacă nu cunoaște cumva pe vreunul din colaboratorii lui Blaschke.
147
— Cum să nu! – a exclamat doctorul Bruck. Vă referiți la Kätchen? La Fräulein Häusermann? Este la ea acasă, la doi pași de aici.
Studentul s-a oferit să se ducă după ea.
— Pariserstrasse, treizeci și nouă-patruzeci, apartamentul 1, îi spuse Bruck.
Ne-a invitat apoi să luăm loc în niște fotolii încăpătoare, unde înainte de sosirea noastră, nu demult, se lăfăiseră căpeteniile naziste, pacienții profesorului Blaschke. Din anul 1932 fusese în permanență stomatologul personal al lui Hitler.
Bruck s-a așezat și el într-unul din fotolii. Am aflat că era dentist, în trecut locuise și lucrase în provincie, iar asistenta profesorului Blaschke, Käte Häusermann, îi fusese elevă, iar apoi asistentă. Asta, până la acapararea puterii de către naziști. După aceea, ea și sora ei îl ajutaseră să se ascundă, deoarece era evreu și trebuia să trăiască sub un nume străin.
Peste puțin timp a sosit o femeie bine făcută, înaltă și atrăgătoare, îmbrăcată într-un mantou albastru cloșat, legată la cap cu un batic de sub care se distingea un păr blond.
— Kätchen, îi spuse Bruck, dânșii sunt ruși. Ar avea nevoie de ajutorul tău.
Însă femeia, fără să-l mai asculte până la capăt, porni să plângă.
— Kätchen! bătu stânjenit din palme doctorul Bruck, Kätchen, dar sunt prietenii noștri.
Bruck era mult mai scund decât ea, însă o luase pe Käte Häusermann de mână ca pe o fetiță și-i mângâia mâneca mantoului albastru.
Oamenii aceștia reprezentaseră doi poli opuși ai regimului nazist. Ea, aparținând personalului care-l servea pe Hitler, beneficiase de o situație privilegiată. Iar el, om în afara legii, prigonit, găsise un sprijin în sânul familiei ei. Îi priveam și mă gândeam: viața este complexă, bogată, extrem de diversă, se încadra anevoie în canoanele prestabilite ale fascismului.
Am început să stăm de vorbă cu Käte Häusermann. Se comporta degajat și deschis. Avea treizeci și cinci de ani. Logodnicul ei era institutor, iar acum subofițer, aflat undeva în Norvegia. Nu mai primise demult vreo veste de la el. Profesorul Blaschke îi propusese să plece cu avionul la Berchtesgaden, dar îl refuzase, deoarece își îngropase toate hainele în pământ, pentru a le salva de eventualitatea când casa de pe Pariserstrasse s-ar fi prăbușit sau ar fi luat foc, și i-ar fi părut rău să le lase acolo.
La Blaschke lucra încă din 1937. Pe Hitler îl văzuse ultima oară la începutul lui aprilie, în incinta cancelariei Reich-ului, când se dusese să-și primească rația de țigări. Iar în ziua de 2 mai, la casa din Pariserstrasse, 148
auzise de la oameni pe care nu-i cunoștea că Hitler nu se mai afla în viață și că fusese incinerat.
Mi-a povestit unele amănunte despre Hitler și despre familia Goebbels.
Dar despre toate astea am discutat mai târziu…
Atunci, în cabinetul profesorului Blaschke, colonelul Gorbușin mă rugase s-o întreb dacă nu cumva se găsea acolo anamneza maladiei lui Hitler.
