ELENA RJEVSKAIA
MIROS DE MIGDALE
AMARE
• Din notele unui translator militar •
Roman-document
Versiune românească de:
PENKE MUȘATESCU
Editura MERIDIANE
1979
1
Adolf Hitler, Martin Bormann, Karl Dönitz, Heinrich Himmler, Adolf Eichmann, Rudolf Hess, Alfred Rosenberg, Benito Mussolini, Joachim von Ribbentrop, Josef Mengele
2
• DINCOLO DE VARȘOVIA
Către sfârșitul anului 1944, armata a 3-a de șoc, la al cărei stat major lucram ca translator militar, a fost transferată în Polonia. Era pentru întâia oară de la începutul războiului când armata noastră avea ocazia să se deplaseze pe calea ferată. Trecusem de Siedlce. Mă aflam într-un vagon de marfă
amenajat pentru transportul de oameni. Ușile fiind trase, din mersul trenului am zărit o ferestruică luminată, cu un brăduleț pe prichici.
Crăciunul.
Trei ani de-a rândul străbătusem cu piciorul un pământ care nu cunoscuse decât un singur lucru, războiul. Și-aici, după fereastra aceasta văduvită de perdele, ce-mi străfulgerase prin fața ochilor, avea loc o sărbătoare oarecare, necunoscută, dar care, indiferent dacă era tristă, apăsătoare și sărăcăcioasă, era totuși o sărbătoare, tulburând și răscolind o sumedenie de gânduri despre vremurile când domnea pacea.
Iar înaintea noastră se afla Varșovia.
Am pătruns în oraș prin suburbia Praga, pe care apele Vistulei o despărțeau de celelalte cartiere. De pe maluri, o ceață geroasă se ridica asupra ruinelor orașului. Lângă podul de pontoane o santinelă cu caschetă
își freca urechile degerate. Ruinele podurilor, care fuseseră aruncate în aer și se prăbușiseră în Vistula, se ridicau din undele fluviului ca niște steiuri de piatră gârbove. Câțiva soldați polonezi evacuau apa din pontoane.
Ceea ce ne-a fost dat să vedem pe malul acela nu se poate reda în niciun fel de cuvinte. Ruinele acestui oraș mândru, tragismul și măreția Varșoviei, ne vor rămâne pentru totdeauna în memorie.
După luptele pentru Varșovia, trupele frontului nostru, desfășurând o ofensivă încununată de succes, continuau să înainteze năvalnic spre vest.
Treceam în goană pe lângă vechi troițe ce se înălțau pe ambele părți ale șoselei, pe lângă panouri de lemn cu afișe înfățișând un ostaș așezat, care își lega moletierele: „Vom ajunge la Berlin!”
Pe drum ne-a ajuns din urmă un ordin pentru o haltă de-o zi în N. (Am uitat denumirea localității). De la această așezare mi-au rămas în amintire aspectul jalnic al căsuțelor năruite și ciuruite, firma de tinichea ruginită a unei franzelării, Pieczywo, care se bălăbănea agățată de un fir de telegraf, o ușă care nu se mai putea închide, fiind scoasă din țâțâni, și scrâșnetul cioburilor de sticlă și al pietrișului sub picioare.
La șase zile după eliberarea Varșoviei, unitățile noastre cuceriseră orașul Bromberg (Bydgoszcz, în poloneză) și înaintau fără curmare, urmărind inamicul în retragere. Străzile erau cuprinse de o însuflețire neobișnuită.
3
Toată populația Bydgoszcz-ului ieșise buluc din case. Lumea se îmbrățișa, plângea, râdea. Și fiecare își prinsese la piept un steguleț național, roșu-alb.
Copiii alergau, luându-se la întrecere și strigau cât îi ținea gura, încântați de stridența propriilor țipete. Mulți dintre ei nici nu-și putuseră închipui că
glasul lor dispune de asemenea posibilități extraordinare, iar alții, ceva mai mari, uitaseră despre asta în cei cinci ani întunecați de asuprire, spaimă și samavolnicie, când nu li se îngăduise nici măcar să vorbească mai tare. Era suficient să se ivească un rus pe stradă, că mulțimea se și îngrămădea în jurul lui. În ciuda gerului de ianuarie și a ninsorii, orașul arăta primăvăratic datorită puhoiului de oameni și larmei glasurilor de copii.
Peste puțin timp, în Bydgoszcz au început să se concentreze prizonierii militari eliberați din lagărele fasciste: francezi, englezi supli și înalți, echipați în uniforme kaki. Italienii, până nu demult aliații nemților, și care acum se pomeniseră și ei în spatele sârmei ghimpate, se țineau la început mai la o parte de ceilalți, dar în cele din urmă au fost atrași și ei de tumultul general, sărbătoresc.
Ocupând partea carosabilă, nemaiferindu-se de mașini, soldați ruși și polonezi pășeau laolaltă, îmbrățișându-se cu eliberații de toate naționalitățile. Izbucneau cântece… Pe trotuar, un bătrân orb își croia drum cu un steguleț bicolor prins la căciula înaltă din blană de caracul și purtând pe mânecă o banderolă cu cercuri galbene și negre, însemnul orbilor. Își întindea gâtul, lacom, să perceapă sunetele străzii.
Un soldat polonez, bine afumat, pășea braț la braț cu doi sergenți francezi.
Iar un prizonier american, aviator, într-un combinezon de camuflaj și cu capul descoperit, îi oprea pe toți cei care îi ieșeau în cale, râzând vesel și fericit.
În răspântia drumurilor dădea și o stradelă dosnică, îngustă, unde larma sărbătorii nu putea răzbate. De-a lungul acesteia se desfășura un șirag de oameni cu boarfele încărcate în cărucioare, săniuțe, sau purtându-le în cârcă. Erau nemții stabiliți în cătune în timpul ocupației, care se strămutau de pe aceste meleaguri și porneau dumnezeu știe încotro. Un adolescent polonez, cu patine, aflat în fruntea unei cete de băiețandri, le tăia drumul. O
nemțoaică vârstnică, înfășurată într-un pled gros pe care-l purta peste palton, se străduia să-l lămurească, însă el bătea cu un băț, în disperare, peste bocceluța cu boarfe și țipa la dânsa: „De ce nu vorbești în limba poloneză? De ce nu știi poloneza?” L-am apucat de umăr: „Ce faci? Lasă-i în pace!” Și-a ridicat fața spre mine, ochii îi erau scăldați de ură și lacrimi. Mă
privea, mai precis se uita la scurta mea și la steluța de pe căciulă, și apoi și-a văzut de drum. Însă de la distanță ne arunca priviri îngrijorate: i se părea 4
inadmisibil ca nemții să umble astăzi nestânjeniți pe pământ, după toate câte se întâmplaseră.
Un val de entuziasm ne-a împins iarăși în largul străzii. Aici oamenii se simțeau uniți de sentimentul generos al libertății și în ziua aceea nimeni nu precupețea nimic față de aproapele său.
Nici n-am băgat de seamă cum, laolaltă cu puhoiul mulțimii, m-am pomenit dintr-odată la bariera orașului. Pe șosea ne venea în întâmpinare o coloană purtând în frunte o pânză de steag alb-roșu-albastru. Când coloana s-a apropiat și mai mult, am constatat că erau prizonieri de război francezi îmbrăcați în mantale ferfenițite, iar printre ei se găseau și femei, înfășurate în pături, în pânze de saci și chiar în zdrențe. Erau evreicele din lagărul de concentrare. Pe toată distanța, vreo zece kilometri, de la lagăr până în oraș, francezii căraseră bagajele tovarășelor lor de călătorie. Deși nu reprezentau cine știe ce, totuși era firesc ca și un ac să atârne greu atunci când un om chinuit se află de multă vreme pe drum.
