În aceste prime ceasuri am asistat la eliberarea deținuților din uriașa clădire a închisorii. Printre ei se găsea o femeie nu prea înaltă, plăpândă, cu chip ofilit, plăcut la vedere, deși lipsit de frumusețe. Am intrat în vorbă cu ea.
Se numea Mariana Kuniawsky. Poloneză. Lucrase pe aceeași Flünderstrasse, la un alt stabiliment, mai de mâna a doua, frecventat de polonezii și străinii aduși aici la muncă forțată pentru construcția unui val de apărare. Printre clienții ei se aflase un bărbat cu ochelari, vânjos, posomorât, cu părul negru și mustața ca un fir întunecat deasupra buzei, un învățător belgian. Se îndrăgostise de Mariana, dorise ca ea să părăsească numaidecât stabilimentul și de îndată ce va fi fost cu putință, să-i devină soție. Însă
conform legii germane pentru mobilizarea generală, toată lumea era obligată să rămână la post până la sfârșitul războiului și Marianei Kuniawsky i se refuzase demisia. Atunci belgianul Alfred Railand, răbdând de foame și cheltuindu-și economiile aduse de-acasă, o răscumpărase în fiecare zi. Continuase astfel câtva timp până ce nemții, luând în considerație apropierea frontului de Bydgoszcz, începuseră să evacueze din oraș
detașamentele muncitorilor străini.
Când pornise la drum coloana belgienilor, Mariana se ținuse după ei.
Nemții din escortă o alungau, aruncau cu pietre în ea, o insultau spunându-i vorbe spurcate și o amenințau cu automatele. Femeia lăsa să mai treacă ceva timp, apoi ajungea iarăși coloana din urmă, deși știa dinainte că n-are nicio șansă.
O înhățaseră și o escortaseră înapoi, aruncând-o la închisoare pentru legături „personale” cu străinii.
A doua zi după ce fusese eliberată, Mariana a dat iarăși de mine. Abia am recunoscut-o. Se dichisise cu eleganță, datorită strădaniilor unei bune cunoștințe: pălărie liliachie de velur cu borurile lăsate, palton ajustat în talie, cu o capă micuță. După aprecierea mea de ostaș mi se părea nemaipomenit de elegantă. Se îndrepta spre închisoare. Se plimba acolo ceasuri de-a rândul, prin fața clădirii întunecate și cenușii, acum pustie, în a cărei curte se adunaseră echipați cu uniforma completă foștii gardieni polonezi, care pasămite suferiseră sub nemți și se făleau acum cu patriotismul lor, pentru că, deh, până și a păstra această uniformă de gardian aparținând statului polonez era un fapt interzis, arătându-se dispuși, cu deosebită, umilință, să-și reia munca din trecut.
8
Mariana stătea de pază lângă pușcărie convinsă că, dacă Alfred mai era în viață, va veni s-o caute aici. Și acesta a venit. Fugise, rămânând în urma coloanei, și se înapoiase în oraș.
Mariana mi l-a prezentat. Era un tânăr tăcut, lat în umeri, un om plin de bărbăție, purtând pecetea unei singurătăți sumbre.
În așteptarea contraofensivei inamicului, atmosfera din orașul Bydgoszcz se înăsprise vădit. De la Moscova sosiseră, pe calea aerului, factorii de răspundere însărcinați cu repatrierile. Toți cei eliberați din lagărele de la Bromberg, care se aflaseră aici în detașamentele de muncă forțată, erau obligați să se adune laolaltă pentru a fi trimiși în patria lor. Vai, ce diferențiate se dovediseră în zilele acelea destinele naționale. Prizonierii ruși, zvârliți îndărătul sârmelor ghimpate, condamnați la moarte prin înfometare și schingiuiri. Polonezii, martiri ai lagărelor de concentrare.
Jalnicele umbre, stigmatizate cu o stea galbenă pe spate, salvate datorită
întâmplării, deținutele din lagărul evreicelor. Iar alături, lagărele de prizonieri militari englezi și francezi, având un alt regim, cu pachete venite din patrie, prezentând chiar și spectacole de amatori.
Bucuroși, într-o deplină armonie, oamenii se răspândeau pe la punctele de repatriere, străduindu-se să ajungă cât mai degrabă acasă. Un vechi cântec englezesc, încă de pe vremea celuilalt război mondial, care ne plăcea nespus la noi, la institut, mă scotea din încurcătură. It’s a long, way to Tipperary („E cale lungă pân’la Tipperary”) le spuneam eu, adresându-mă
soldaților englezi, necunoscând alte cuvinte din limba lor. Dar și acestea erau de ajuns. Ostașii îmi răspundeau veseli, preluând cântecul în continuare.
Spiritul eliberării cuprinsese orașul și-i contaminase chiar și pe soldații inamicului, luați prizonieri. Un grup de-al lor se încolonase, dorind să
pornească de asemenea spre punctul de repatriere. „Suntem austrieci”, declarau ei. Eram nevoită să-i lămuresc: „Domnilor, îmi pare nespus de rău, dar încă mai suntem în stare de război cu dumneavoastră”.
Pe Alfred Railand l-au obligat, de asemenea, să nu părăsească punctul de repatriere până la plecarea spre patrie. Orașul, pregătindu-se de luptă, se introdusese starea de asediu.
În curtea centrului de adunare a străinilor, unde mă duceam să-i transmit salutări de la Mariana, îl găseam mereu singur, lângă stegulețul belgian.
Undeva, cine știe unde, detașamentul lui mărșăluia escortat de nemți, iar el era unicul belgian rămas la Bydgoszcz. Fusese despărțit de Mariana.
Solitarul glas al dragostei se lăsa învăluit de vacarmul ofensivei care se apropia.
•
9
Pregătindu-ne să părăsim Bydgoszcz-ul pentru a ne continua înaintarea, m-am mai plimbat o dată pe străzile lui largi și plăcute, printre casele vechi de piatră cenușie. În lumina alburie a dimineții de iarnă, deslușeam profilându-se acoperișurile întunecate și țuguiate ale bisericilor catolice poloneze.
Înaintea mea, un grup de bărbați curăța trotuarele de zăpadă. Când m-am apropiat și mai mult, am observat că pe reverele paltoanelor aveau zvastici desenate cu cretă. Asta în conformitate cu o hotărâre a consiliului municipal: după toate cele întâmplate, nemții erau obligați să iasă la lucru, pentru a curăța străzile.
Tocmai noi să nu înțelegem înverșunarea polonezilor? Doar se intenționase germanizarea forțată a Poloniei, închiderea școlilor poloneze, populația băștinașă admisă numai în vagoanele de clasa a doua a tramvaielor și multe, multe altele. Exterminarea unei întregi națiuni prin umilire, înfometare și lagăre. Cum să nu le înțelegem resentimentele. Tocmai noi care trecuserăm prin fața atâtor nenorociri îngrozitoare, prin fața morții și a distrugerilor, pășind pe urmele monstruoase ale nelegiuirilor fasciste.
De câte ori nu ne spusesem: este cu putință oare ca toate acestea să
rămână nerăzbunate, iar nemții să nu fie pedepsiți pentru tot ce făcuseră?
Oare ura noastră să nu-și găsească deplina satisfacție în răzbunare?
Însă figurile întunecate, triste, stigmatele de recunoaștere desenate pe oameni cu creta, ce rost aveau? Apăsătoarea impresie de atunci o țin minte și astăzi.
Doar o singură zi, pare-mi-se, a durat respectiva decizie municipală.
Ducă-se dracului asemenea satisfacție, la dracu cu ea!
10
• POZNAN
Șoseaua spre Poznan. Câmpie întinsă, fără zăpadă, un soldat german mort și descălțat de bocanci, înghețat pe pământ, cai prăbușiți, frunze albe, manifestele lansate de noi înainte de declanșarea ofensivei, aruncate pe jos, căști soldățești întunecate ca niște stoluri de ciori. Prizonieri sub escortă.
Grohotul artileriei din ce în ce mai răsunător. Armata noastră în marș, al doilea, apoi al treilea eșalon. Drapele purtate în huse. Mașini, căruțe cu cai, faetoane și oameni pe jos, nenumărați oameni pe jos. Totul s-a pus în mișcare, înaintând domol pe drumurile Poloniei. Pe un scaun, într-un camion, un bătrân dârdâie de frig. La marginea drumului, abia ferindu-se de mașini, un polonez sărută mâna unei femei. Două călugărițe, cu enorme capișoane scrobite, de un alb imaculat, pășesc îndârjite, ținând cadența; o femeie, cu un voal de doliu, trage de mână un băiețel.
Doar ici-colo câteva petece de omăt. Frig. De ambele părți ale drumului copaci cu trunchiurile văruite.
La Gniezno, în familia unui electrician, mi s-a arătat o scrisoare adusă
clandestin din Breslau: „Oare mai vin rușii? Căci noi, aici, murim!”
