Armata Roșie se află în marș și, împreună cu forțele armate poloneze, curăță pământul Poloniei de ocupanții fasciști.
La 9 februarie, în ziarul armatei noastre a apărut un articol purtând titlul:
„Teme-te, Germanie, Rusia se îndreaptă spre Berlin”.
„Suveranitatea asupra acestui teritoriu aparține Führer-ului marelui Reich german și, în numele său, este transpusă în faptă de către guvernatorul-general.” Cam cu un an în urmă, guvernatorul-general Frank declarase: „Dacă m-aș fi prezentat la Führer și i-aș fi spus: «Mein Führer, vă
raportez că am exterminat iarăși o sută și cincizeci de mii de polonezi», el mi-ar fi răspuns: «Excelent, dacă așa ceva a fost necesar»”. Führer-ul a subliniat din nou că pentru polonezi trebuie să existe un singur stăpân, germanul: doi stăpâni, unul lângă celălalt, nu pot și nu trebuie să fie; de aceea trebuiesc exterminați toți reprezentanții intelectualității poloneze.
Sună brutal, dar asta-i legea vieții.
Guvernământul-general reprezintă o rezervă poloneză, un mare lagăr de muncitori polonezi… Iar dacă polonezii se vor ridica pe o treaptă mai înaltă
de dezvoltare, atunci vor înceta să mai reprezinte forța de muncă necesară
nouă.” „Suntem obligați să exterminăm populația. Această acțiune reprezintă o componentă a misiunii noastre de apărare a populației germane, îi dăscălea Hitler pe complicii săi. Va trebui să dezvoltăm tehnica de exterminare a populației. Dacă aș fi întrebat ce înțeleg prin exterminarea 11
populației, aș răspunde că am în vedere exterminarea unei întregi unități rasiale. Tocmai asta am de gând să traduc în viață; brutal vorbind, asta-i misiunea mea”.
•
Trupele Întâiului Front Bielorus, accelerându-și ritmul de la o zi la alta, străpung liniile de apărare ale inamicului. Tancurile își înfig colții în masivul de apărare, dens eșalonat, și-și continuă înaintarea, permițând infanteriei să
consolideze succesul ofensivei. Principalele forțe de șoc îl urmăresc stăruitor pe inamic și trupele, într-un iureș cumplit, se aruncă în breșă, lărgind frontul ofensivei. Dușmanul nu rezistă ritmului războiului ce-i este impus, abandonează orașe, neizbutind să le distrugă, ba chiar lăsând ici-colo locuri de trecere.
Însă cu cât se înaintează mai adânc în Polonia, cu cât se apropie și mai mult granița germană, cu atât mai îndârjită se dovedește rezistența armatei fasciste. În localitățile abandonate de inamic se văd tot mai frecvent litere uriașe pe zidurile caselor, avertismentul pe care-l dădeau hitleriștii polonezilor în privința camuflajului: Licht, dein Tod! („Lumina, moartea ta!”).
Pe zidurile și ușile caselor, pe tramvaie, în încăperile instituțiilor și ale locuințelor se află lipit un afiș, o siluetă neagră aplecată asupra unui omuleț:
„Pst! Taci! Dușmanul trage cu urechea!”
În apropiere de Poznan am poposit într-o casă pustie. Pe noptieră, într-o ramă lustruită, un băiețel își încrucișase mâinile pe pântec, încremenit și plin de entuziasm. Tatăl, un german baltic, Paul von Heidenreich, citea Noul Testament și dramele lui Schiller. În biroul lui se afla o copie a documentului pe care, într-o noapte de octombrie a anului 1939, Paul von Heidenreich, însoțit de polițiști germani, îl prezentase proprietarului, dând buzna în confortabila locuință a acestuia, singură în curte. Iar proprietarul citise că, din dispoziția primarului german, se cerea arhitectului polonez Boleslaw Matuszewsky, proprietarul casei de pe fosta stradă Mickiewicz nr. 4, să
părăsească neîntârziat locuința împreună cu toată familia. Li se îngăduia să
ia cu sine două schimburi de lenjerie și un pardesiu. Pentru facerea bagajelor se acordau douăzeci și cinci de minute… Heil Hitler!
Însă noi începuserăm de mai mult timp să înaintăm pe acel teritoriu al pământului polonez, pe care fasciștii îl alipiseră Reich-ului și se străduiseră
să-l germanizeze.
Forțând râurile Warta și Noteć, trupele lui Ciuikov încercuiseră Poznanul. Apropierea de periferie era barată de un puternic cerc de forturi de apărare. Atacurile se sfărâmau de ele. Atunci au fost nevoiți să înconjoare forturile și să le ia cu asalt.
12
Aici, la Poznan, în ziua de 4 octombrie 1943, Himmler declarase: „Mi-este absolut indiferent cum trăiesc rușii, sau cum trăiesc cehii. Ceea ce posedă
popoarele cu sânge bun, aparținând rasei noastre, vom lua pentru noi și, dacă va fi necesar, vom selecționa copiii și-i vom educa. Dacă alte popoare trăiesc în belșug sau mor de foame, mă interesează doar în măsura în care ne sunt folositoare, ca robi, pentru dezvoltarea stadiului nostru de civilizație, în alt sens nu mă interesează câtuși de puțin”.
Poznanul fusese unul dintre primele orașe poloneze cotropite de germani. Aici, în anul 1939, pe urmele diviziilor germane, se aduseseră, pentru asimilarea „provinciei Wartegau”, mii de patroni nemți și funcționari ai partidului nazist. Polonezii se pomeniseră evacuați din locuințele lor, cât de cât mai acceptabile. Nu mai posedau nici fabrici, nici magazine, nici școli, nici lucruri personale. Denumirile străzilor fuseseră schimbate, limba poloneză interzisă, monumentele demolate, bisericile catolice pângărite.
În forturile orașului se mutaseră, din Bremen, atelierele „Fokke-Wulf”.
Polonezii fuseseră mânați în Germania la muncă forțată. Iar populația evreiască împușcată la periferiile Poznan-ului.
Astfel își sărbătorise aici victoria spiritul național-socialismului.
Pentru fiecare uliță a Poznan-ului, pentru fiecare casă, pentru fiecare ocară luptaseră detașamentele de asalt leningrădene, experimentate în luptele de stradă. Ajutaseră și tunurile, însă sfârșitul bătăliei era decis, de fiecare dată, de asaltul care se transforma uneori în lupte corp la corp.
Deasupra orașului se înălțau vâlvătăile incendiilor; pierzând cartier după
cartier, nemții dăduseră foc și aruncaseră în aer casele din centru. Acum, în mâinile lor rămăsese doar citadela Poznan-ului, o construcție străveche, calculată pentru o apărare de lungă durată. Citadela se înălța deasupra orașului, ocupând o suprafață întinsă, pare-mi-se vreo doi kilometri pătrați.
În apropierea ei, pământul era răscolit de tranșee, mai încolo aflându-se fortificațiile citadelei și un zid masiv.
Însă celelalte raioane ale orașului fuseseră curățate de cotropitori, iar brutarii, croitorii și măcelarii din Poznan își scoseseră pe străzi, în cinstea Armatei Roșii, drapelele breslelor, pe care le ținuseră ascunse, cu riscul vieții, mai mult de cinci ani.
Școlarii, care abia mai încăpeau în vestoanele vechilor lor uniforme, nemaiputându-se încheia acum la nasturi, cu mâinile ieșind din mânecile rămase scurte, își simțeau inimile pline de mândrie: păstrarea oricărei uniforme din fosta Polonie era crunt pedepsită de cotropitori.
Orchestrele de amatori ieșiseră în stradă. Melodiile naționale răsunau pretutindeni. Orchestrele erau aplaudate cu înfocare, pentru ceea ce executau, dar și mai mult pentru faptul că-și menținuseră formațiile; 13
invadatorii se temeau de solidaritatea umană ce ia naștere sub influența muzicii țării de baștină și se răfuiau plini de cruzime cu cei ce încălcau dispozițiile. Iar cvartetele, cvintetele, continuaseră să supraviețuiască
întocmai unor mici organizații ilegale.
Primăria orașului s-a apucat de lucru. Școlile, poloneze au fost iarăși deschise, de asemenea și instituțiile. Au început să funcționeze magazinele.
Însă la Poznan, în același timp, citadela adăpostea o armată germană de zece mii de oameni, rămășițele grupării din Poznan. O zi, două, au încercat să
