În zori, ne pregăteam de plecare. Serghei i-a aruncat o privire de rămas bun bătrânei sale mașini „EMKA”, vopsită într-o culoare urâtă, murdară, de camuflaj, cu nelipsita ei dungă roșie de-a lungul caroseriei și pe cantul jantelor, pe care avea grijă s-o reînnoiască mereu. Cu această mașină
ciuruită de gloanțe, tamponată, parcursese drumurile a patru ani de război.
Serghei își trase în stradă noua odraslă, un „Ford” puternic de 8 cilindri, captură de front. Îl scosese dintr-o râpă, lângă Poznan, și-l reparase plin de entuziasm. Vopseaua neagră, proaspătă, fusese așternută cu denivelări și 19
spații cenușii, iar de-a lungul caroseriei și pe canturile jantelor apăruse aceeași dungă elegantă, să se știe cine suntem noi!
Pe urmele noastre a venit și Vania, un taximetrist din Riga, pe care nemții îl mânaseră la Poznan, la muncă forțată. Zgribulit, îmbrăcat într-o scurtă de antilopă nespus de ponosită, croită însă cu gust, privea plin de admirație mașina.
Desfăcându-și centura, Serghei și-a luat bidonul cu spirt și i l-a dăruit.
Apoi a pornit să privească pe stradă, mai întâi într-o parte, după aceea în cealaltă. O siluetă singuratică se profila pe trotuar. Era o fetișcană, într-o fustă scurtă, cu carouri, dând la iveală niște picioare groase, legată la cap cu o băsmăluță. Urmărea încordată pregătirile noastre de drum.
Mașinile o și luau din loc. Serghei șopti încet:
— Du-te acasă! N-auzi? Cu tine vorbesc…
Fata, s-a întors și a pornit-o agale, întorcându-se însă la fiecare pas.
Serghei a mai zăbovit încremenit câteva clipe, și-a îndreptat sub centură
cutele bluzei militare, după care a tras smucit portiera mașinii.
Cu bidonul strâns bine subsuoară, Vania taximetristul și-a netezit cu cealaltă mână părul galben și rar, și ne-a făcut un semn de despărțire.
„Ford”-ul țâșni ca o fiară, însă numaidecât și-a domolit mersul și a început să
ruleze lin. Ședeam în spatele lui Serghei. De ambele părți ale străzii se învolbura o spumă albă, înfloreau merii. Orașul se deștepta. Agenta de circulație de la barieră a făcut un semn și lemnul vărgat se înălță parcă
plutind. Dintr-o casă ieșea un băiețel cu ghiozdanul la spate, și-a ridicat șepcuța și ne-a salutat: „Bună ziua!”
Mașina se afla acum pe șoseaua care duce la Berlin. Serghei coborî geamul și-și scoase cascheta.
20
• DRUMUL SPRE BERLIN
Dincolo de Birnbaum se afla un punct de trecere și control. Un mare arc de intrare: „Aici a fost linia de frontieră a Germaniei”.
Toți cei care trecuseră, în zilele acelea, pe șoseaua Berlin-ului, mai citiseră, în afara acestei inscripții, încă una, zugrăvită cu catran de cine știe ce soldat, pe locuința cea mai apropiată de arc, pe jumătate dărâmată, cu litere strâmbe, uriașe: „Iat-o, asta-i afurisita Germanie!”
Patru ani mărșăluise ostașul până la locul acesta.
Câmpii, câmpii. Ogoare țărănești nelucrate. Crânguri și iarăși câmpii și mori de vânt la orizont. La casele scăpate intacte, pe prăjini, pe garduri, pe copaci, fuseseră întinse cearceafuri și prosoape, steagurile albe ale capitulării.
Un vechi orășel, pe jumătate distrus. Războiul se mutase de aici, însă totul arăta acum stins, abia mai simțindu-se pulsul vieții. La răscruce, peste drum de casa cenușie și boierească a Dachdeckermeister-ului (tinichigiului), desenat pe un afiș de mari dimensiuni, un tânăr într-o scurtă de blană striga:
„Foc asupra bârlogului fiarei!”
Orașul Landsberg. Într-un „Opel” fără roți, prăbușit pe un trotuar, se cățărau niște copii cu brasarde albe. După toate probabilitățile, se jucau de-a războiul. La ferestre atârnau nenumărate cearceafuri albe. Aici, locuitorii erau mai mulți. Încărcați cu baloturi, împingeau cărucioare de copii pline vârf și toți, până la unul, și vârstnici și copii, aveau brasarde albe la mâneca stângă. Nu-mi puteam imagina că așa stau lucrurile, toată țara să poarte brasardele albe ale capitulării, și nici nu-mi amintesc să fi citit undeva despre așa ceva.
Pe Theaterstrasse, care scăpase neatinsă, un arc împodobit: „Bine ați venit!” era punctul de concentrare pentru cetățenii sovietici mânați în sclavia fascismului.
Lângă șosea, la periferia orașului, un bătrân săpa. Ne-am oprit și am intrat în casă. Stăpâna, care pesemne se obișnuise cu vizitatori de soiul nostru, s-a oferit să ne facă o cafea.
Căsuța aceasta, așezată chiar lângă locurile de desfășurare a războiului, avea o bucătărie plăcută, strălucind de curățenie. Pe rafturi, un șir de căni pentru bere, perfect aliniate. Pe bufet, fustele înfoiate, de faianță, ale unei cumetre cu privire șireată. Șugubățul bibelou îi fusese dăruit stăpânei cu prilejul nunții, acum treizeci și doi de ani. Între timp se dezlănțuiseră două
războaie groaznice, dar cumătra de faianță rămăsese intactă, păstrându-și 21
inscripția de pe șorț: Kaffee and Bier – dass lob ich mir („Cafeaua și berea –
iată ce-mi place mie”).
Am părăsit casa. Bărbatul gazdei semăna flori în pământul afânat. În fiecare an cultiva flori pentru vânzare. Iar pe lângă noi treceau transportoarele blindate. Șenilele zornăiau cumplit…
Niște băiețași cu zdrențe albe pe mâneci, se cărau unul pe altul în roabă.
Un flăcăiandru îmbrăcat într-un tricou soldățesc de culoare verde murdar bătea o coadă la lopată.
Pe cer plutea suspendat un avion german de recunoaștere, la o răspântie de drumuri, serviciul auto-militar își și construise un pavilion. Cei care se deplasau prin Germania cu mașini de ocazie, erau serios avertizați: „Pentru circulația pe partea stângă a drumului, conducătorului auto i se retrage permisul de conducere”. Caraghios și drăguț. Anunțul iradia un iz de viață
neobișnuit, introducea regulamentele rezonabile, ale unei alte lumi, o lume a păcii, unde nu există război.
După ce am trecut pe lângă un regiment de cavalerie amplasat în satul învecinat cu șoseaua, pe lângă o brigadă de tancuri, rezervă a comandantului, depășind camioane cu încărcătură grea, de muniții, am intrat în Küstrin. Un oraș pe Oder, depopulat și dărâmat. Nemții îl numeau
„Cheia Berlin-ului”.
Străbătând anevoie străzile blocate de mormane de pietre, de armături arse, de țigle sfărâmate, în căutarea ieșirii din oraș, mașina noastră s-a pomenit la un moment dat într-o piață. Imensa piață devenise acum un cimitir al clădirilor care o împrejmuiseră mai înainte. Ca niște stânci sumbre de piatră, acestea se iveau de pretutindeni. Vântul alunga petecele de tablă
