Doar prin simpla menționare a acelor nelegiuiri, despre care s-ar fi putut zice că o minte omenească nu era în stare să le zămislească, mai e posibil să
introducem involuntar „inadmisibilul” în cercul preocupărilor noastre cotidiene.
Dar să nu-ți amintești, să nu cunoști totul în privința a ceea ce s-a petrecut, este cu neputință de conceput.
Anii ce ne despart de trecut, nu reprezintă câtuși de puțin o chezășie a ireversibilității acestuia. Ațintește-ți privirea asupra surselor unui trecut 187
tragic, și ai să deslușești chipul „pitecantropului naționalismului”, netezind drumul spre autocratism, tiranie și aventură militară.
„Pentru a lupta împotriva acțiunilor antistatale și antipopulare, la începutul cărora se află incendierea Reichstag-ului, din 27 februarie 1933, se recurge la abolirea temporară a garanțiilor cetățenești prevăzute de constituția de la Weimar, incluzând și libertatea personală…” Aceștia au fost primii pași ai fascismului.
Când o țară întreagă cade pradă psihozei rasiale, când sunt încălcate toate drepturile cetățenești iar viața se află sub biciul terorii și al provocărilor, conducătorii acesteia pot împinge poporul în bezna sălbăticiei. Slăbiciunea sau indiferența unora, fanatismul altora, sunt capabile să contribuie la instaurarea samavolniciei. Violența generează legiuni de călăi și de sadici.
Semnalul de alarmă pe care ni-l dă Buchenwald-ul ne obligă să nu uităm nicio clipă că nelegiuirea, oriunde s-ar ascunde, va fi întotdeauna descoperită și călăii n-au ce căuta printre oameni.
Fie ca amintirea datorată martirilor să nu se lase năpădită de iarba uitării, iar luminoasele glasuri ale luptătorilor să răzbată la noi din celulele întunecoase ale temnițelor, să ne învețe ce înseamnă bărbăția și speranța.
Iar printre acestea și glasul antifascistului Wolfgang Heinz, care grăise înainte de execuție:
„Cred, ca și până acum, în misiunea rațiunii omenești, de a lupta împotriva prostiei și de a elibera omenirea de barbarie”.
Încheind aceste însemnări, am iarăși în fața mea documentele lui Hitler, cum le mai avusesem, cu douăzeci de ani în urmă; însă acum la Moscova.
„Document personal al Führer-ului”, se află notat, cu creionul, pe colțul din stânga de sus al fiecărei hârtii.
„Dragă soră, scria el pe data de 13 februarie 1932. Îl trimit la tine, cu această scrisoare, pe secretarul meu personal Hess.”
Acesta primise misiunea să obțină „de la indiferent care instituție austriacă de stat, competentă”, un document din care să rezulte că se respinge acuzația de dezertare a lui Hitler din rândurile armatei austriece, în 1913.
Iată ciorna unei scrisori către președintele Hindenburg. Un text dactilografiat, corectat cu cerneală neagră de mâna lui Hitler. Un monument de lingușire nerușinată, în care își exprimă adâncul devotament față de meritele lui Hindenburg în primul război mondial. Propriei sale persoane, însă, îi atribuie cu deosebită smerenie, doar calificativul de „simplu muschetar”.
188
„În acele timpuri, domnule Generalfeldmarschall, destinul mi-a îngăduit, spre norocul meu, să iau parte la lupte ca simplu muschetar, în rândurile confraților și tovarășilor mei…”
Dar iată și o altă scrisoare adresată de Hitler bătrânului Hindenburg, adversarul său în alegerile prezidențiale din martie 1932. Dosarul cuprinde trei ciorne ale acestei scrisori, cu o mulțime de ștersături. A așternut pe hârtie o primă redactare, a corectat, a șters, apoi a copiat din nou. Textul conține pretenții și lingușiri, umilințe și amenințări. Și i s-a anexat și certificatul obținut prin „demersurile lui Hess, de la cea mai competentă
instituție militară austriacă”, care atestă că Hitler n-a fost dezertor.
Îl îngrijora extrem faptul că agitația electorală dinaintea alegerilor îl va înfățișa într-o lumină defavorabilă în fața străinătății, ceea ce ar fi fost în avantajul lui Hindenburg.
„Partidul social-democrat, care în apelul său din 27 februarie propune candidatura dumneavoastră, domnule Președinte al Reich-ului, susține următoarele în proclamația lansată:
«Hitler în locul lui Hindenburg – ar însemna haos în Germania și în întreaga Europă… un pericol imens, dezbinare sângeroasă în mijlocul poporului nostru, cât și un conflict cu străinătatea».
Domnule Președinte, resping cu indignare această încercare de a provoca reacția unor alte state, recurgându-se la astfel de metode și făcându-se referiri la numele Dumneavoastră…
La tentativa de a se prezenta străinătății mișcarea poporului german, care unora nu le convine, ca factor și motiv de neliniște, de astăzi înainte voi reacționa personal la modul corespunzător, în cazul când această tentativă
va continua să opereze în numele Dumneavoastră și nu veți lua măsurile necesare pentru a o respinge.
Voi aduce la cunoștința lumii întregi explicațiile mele, recurgând la aceleași procedee prin care i s-au adus la cunoștință declarațiile sistemului politic aflat astăzi la putere.
În același apel, în care Dumneavoastră, domnule Președinte, sunteți desemnat candidat de către partidul social-democrat, ca reprezentant al său, există următorul pasaj:
«Hitler în locul lui Hindenburg – înseamnă suprimarea tuturor libertăților cetățenești în stat.»
Și, cu ajutorul acestei formulări, domnule Președinte, se încearcă a se sugera străinătății că Germania ar dispune de o astfel de constituție, – liberă
și democratică…”
Hitler se mai plânge că ministrul afacerilor interne din Prusia a calificat partidul său, național-socialist, drept un dușman al statului. Că ministrul 189
afacerilor interne al Reich-ului „atribuie doctorului Goebbels, deputat în Reichstag, cuvinte care nu se găsesc în protocolul ședinței”. Și că șeful poliției din Berlin, domnul Gscheschinsky, suprimase temporar unul din ziarele partidului.
„Considerați oare că este un gest cavaleresc să îngăduiți a-mi interzice presa, persoanei care a insultat personal, la modul cel mai grav, onoarea adversarului
Dumneavoastră
la
candidatură,
domnule
Generalfeldmarschall? În afară de asta, într-o cuvântare publică, abundând de jigniri, domnul Gscheschinsky și-a exprimat uimirea că încă n-am fost alungat din Germania cu biciul, răspândind calomnii în privința mea, că aș fi fost cândva dezertor austriac și în virtutea acestui fapt mi-aș fi pierdut cetățenia. Totodată vă expediez, domnule Președinte al Reich-ului, o copie eliberată la cererea mea, după o adeverință oficială aparținând celei mai autorizate instituții militare austriece, biroul de evidență județeană din orașul Linz…”
•
