Și atunci am avut senzația că multă vreme îl voi ține minte pe bătrânul acesta, cu exclamația lui stridentă, adresată trecutului său: „Mereu am suferit de foame!”
Pornise să burnițeze ușor. Ciocănea cu umbrela pe pod și vorbea în neștire, dându-și pe spate capul descoperit. Picurii de ploaie îi cădeau pe lentilele ochelarilor cu ramă subțire, pe nasul brun-cenușiu, cu porii măriți, pe gulerul alb al cămășii, care ieșea de sub cel al paltonului, pe jumătate acoperit de fular.
Timpurile tinereții sale i se păreau cele mai frumoase. Wilhelm-Zeit.
— Eram o țară cu un grad înalt de civilizație, a repetat el de vreo câteva ori. Totul decurgea în conformitate cu o ordine bine stabilită. Dacă lucrai cinci ani, ți se mărea salariul, primind mai mult decât cel care abia începea să lucreze.
Iar acum, categoric, nu se putea învoi cu faptul că tinerii încep să
primească, în scurt timp, mai mult decât bătrânii. Din pricina asta se iviseră
desfrâul și pletele.
— Uite-așa eram obligați să ne tundem! Și și-a trecut repede palma pe cap, netezindu-și forțat părul și luând poziția de drepți.
Și imediat l-am recunoscut în el pe bătrânul soldat ieșit la pensie. Dar numai pentru o clipă. Iarăși a pornit să pălăvrăgească și să mă întrebe, plin de vervă, despre Caucaz. Acesta îi trezise interesul, deoarece era posesorul unei insigne dăruită pe stradă de un turist sovietic, și care reprezenta niște munți sub care era scris „Caucaz”.
Ne-am luat rămas bun. Am plecat spre blocul unde locuiam, auzind în urma mea bocănitul umbrelei sale pe trotuar. Peste drum, între Opernkafé și teatrul de Operă, pe trotuarul ce-mi era bine cunoscut (de obicei mă duceam la arhive pe cealaltă parte a străzii), se înălța, înverzit de trecerea timpului, generalul Scharnhorst, turnat în bronz, prezentând o regretabilă fisură la nas, urmă a ultimului război. În apropiere, camarazii săi de arme: la fel de cocliți, Feldmarshall-ul Blücher, în a cărui armată servise ca șef al statului major, precum și alte celebrități din timpul războiului cu Napoleon.
•
Bătrânul brahiosaur, o curiozitate a Berlin-ului, un vechi exponat al Muzeului de Paleontologie, se dovedise în stare, cine știe cum, să
supraviețuiască războiului. Era un monstru imens, de vreo douăzeci și doi de metri lungime și doisprezece înălțime. Dar cel mai important lucru, venerabila lui vârstă: 125 de milioane de ani.
Din punctul de vedere al acestei fosile, zece-douăsprezece zile, cât durase asaltul Berlin-ului, însemna să cufunzi în eternitate o unitate atât de infimă, 178
încât nici nu se putea evalua și nici exprima în limbajul timpului. Dar o unitate de timp nu este, desigur, nimic altceva decât doar o durată a lui.
Tragic aliaj, cel al victoriei cu înfrângerea, al sărbătoririi cu ispășirea, al sfârșitului cu începutul. Orologiul omenirii bătuse atunci, la Berlin, nu o durată a timpului, de zece-douăsprezece zile, ci a istoriei. Și pe străzile de astăzi, în viitoarea mulțimii pline de energie, care se grăbește la treburi, tot mai aud agitatul tic-tac al acelor ceasuri.
Parcă văd zorile acelei primăveri posomorâte și înnegrite de funingine și colb, strada aceea strâmtă și cotită, după încetarea luptelor, fumul care plutea pretutindeni, tânărul german mort, cu tunica desfăcută, întins pe pavajul de macadam mărunt. Un ostaș de-al nostru, căruia boneta militară îi alunecase pe ochi, dormea șezând lângă zidul negru al unei case care arsese.
Un cal, scăpat din dârlogi, smucindu-se și izbindu-se orbește de zidurile de piatră, se târa anevoie din străfundurile unei străzi.
„Suntem distruși de bombardamente! Bombardament este un cuvânt îngrozitor. Nu poate fi priceput decât de cel care a suferit el însuși un bombardament”, scria Wolfgang Radoke, un băiețaș de doisprezece ani.
•
Citesc niște compuneri ale copiilor, măturii ale suferințelor îndurate în perioada asediului Berlin-ului, scrise în primele zile ale cursurilor școlare, reluate în 1945. Acestea erau păstrate la arhivele municipale.
Prin fereastra de la arhive se vede primăria, ziduri de gresie brun-roșcată, deasupra cărora se înalță un turn țuguiat. O macara lucrează în preajma turnului. Se aud bătăile înăbușite ale orologiului instalat acolo. La subsolul primăriei se reconstruise un restaurant, cu lavițe de lemn în separeuri, cu scaune cu spetează înaltă, stilizându-se forme străvechi, cu vitralii splendide la ferestre, către care, bătrânele străzi ale orașului își îndreaptă liniile de perspectivă.
În timpul prânzului, funcționarii din preajmă vin să bea aici câte un păhărel. Pe stradă, dincolo de primărie, panourile colorate ale reclamelor, vitrinele magazinului universal din cartier, lume multă. Stau și privesc. Prin stratul vieții contemporane întrezăresc imagini de demult: muntele armelor aruncate aici, lângă primărie, de garnizoana din Berlin, atunci când se predase: serile, văpaia nestinsă a incendiilor, petele lor de lumină, pâlpâind deasupra dărâmăturilor. Cozile, pentru apă, la cișmeaua de pe stradă.
„Apă! La rostirea acestui cuvânt îmi amintesc de vremea când ne ascundeam în subsol, citesc în însemnări depozitate la arhive. Parcă aud zgomotul găleților goale, bocănitul fundurilor lor emailate, când erau lovite de pietrele caldarâmului… Gura de apă se află sub tirul puștilor. Până să se lumineze de ziuă, către gura de apă se strecoară oameni de pretutindeni, cu 179
gălețile în mână, lipindu-se de ziduri. Așteptându-și rândul, stau ascunși sub scara de la intrare.”
Caligrafii de copii, greșeli de ortografie, corectate cu creion roșu.
Compuneri școlare, însemnări ale unor micuți martori oculari necruțători, însoțite adeseori și de desene. Glasul copiilor… Mă întorc în trecut, amintindu-mi de Berlin.
•
S-a întâmplat chiar aici, în cartierul aceste.
„… Se târau cu o placă de tinichea atârnată de gât, pe care seria: «Sunt dezertor», către baricada din apropiere, unde urmau să fie spânzurați… Se spunea că soldații aceștia ar fi gândit cu glas tare în privința luptei care nu mai avea nicio noimă și că fuseseră trădați de părtașii naziștilor”, scria G.
Leipner, în vârstă de doisprezece ani.
„Ne retrăgeam în direcția Eberswald, în detașamente răzlețe, încolțiți cumplit, din toate părțile, de avioanele de bombardament, de aviația de asalt și de artilerie, fără mâncare și fără nimic de băut, lipsiți de orice fel de instrucțiuni.” Acestea erau pățaniile trăite de Herbert Neuber, în vârstă de patrusprezece ani. „Nu mai aveam nici comandant, nici aprovizionare, nici disciplină, pe scurt, totul era un haos. Drumurile erau blocate de soldații și băieții din Volksturm, care se târau cu un singur gând, să se vadă scăpați din iadul acela. Și având doar o dorință: mâncare și odihnă. Numai de nu ne-ar fi stăruit mereu în urechi pocnetul îngrozitor al grenadelor, lătratul tunurilor și rafalele mitralierelor. În chipul acesta am răzbit, după câteva zile, la Eberswald, pentru ca odată ajunși să intrăm numaidecât în «acțiune». De astă dată, într-o unitate alcătuită numai din băieți între 12 și 17 ani.
Bineînțeles, iarăși criză de muniții și ordinul de a ne menține neclintiți pe poziții. Din nou infernul bombelor, al obuzelor, grenadelor și gloanțelor. Din nou poziții disperate, pentru ca apoi să abandonăm un oraș care fusese înfloritor și care acum zăcea acoperit de cenușă și dărâmături. Aceleași imagini și în alte locuri: ofițeri fugind, dar care, mai înainte de a o lua la goană, condamnaseră la spânzurătoare, ca «trădători de patrie», pe soldații care «gândeau»; răniți gemând și cărora nimeni nu le acorda vreun ajutor, soldați fugind. Apoi, în ultimul moment, retragerea în autocamioane. Dar după trei kilometri, eram iarăși dați jos de cine știe ce căpitan, răcnind și amenințând cu revolverul: simbol al jertfelor inutile în numele unei cauze pierdute. Dar peste puțin timp am cedat și poziția aceasta și am început ultimul act al unui umilitor spectacol: interminabilul marș pe străzile Brandenburg-ului și Meklemburg-ului, nespus de asemănătoare, fără țintă și fără sens, încolțiți pe vecie de strigătul de groază: „vin rușii!” Doar câteva ceasuri de somn și iarăși în marș, mai departe, tot mai departe, prin satele 180
arzânde, prin orașele în ruine, până în clipa când ne-au dezarmat americanii; și-atunci, abrutizați, ne-am supus destinului, intrând în captivitate”.
Iar când mă plimb pe Friedrichstrasse și în fața privirii, deasupra gării, mi se înfățișează banda luminoasă cu știrile din ziare și trec pe lângă crama unde se frig pui la rotisor, pe lângă Varieteu, pe podul de peste râul Spree, îndreptându-mă către piața Brecht, spre teatrul său Berliner Ensemble, pășesc pe strada despre care povestește G. Schloms, un copil din Berlin, de treisprezece ani:
„N-am să uit cât am să trăiesc ziua aceea (2 mai). Friedrichstrasse era în întregime un câmp de bătălie înfiorător, acoperită cu soldați germani uciși, zăcând printre tunuri sfărâmate și cai morți. Dacă am învățat să urăsc ceva, acesta este războiul, a cărui cruzime o cunosc prea bine. Singurul lucru pe care astăzi îl știu demult, e faptul că simpatiile mele se vor îndrepta întotdeauna de partea celuia care urăște războiul ca și mine.”
•
Pe stradelele înguste ale bătrânului și plăcutului Weimar, după ce am depășit Teatrul Național, cu statuia lui Goethe și Schiller din preajma fațadei, în care amândoi sunt sculptați în picioare, având în mână cununa de lauri comună ce le fusese înmânată amândurora de către concetățenii recunoscători și pe care Schiller o ține degajat, cu eleganță, iar Goethe cu o siguranță plină de hotărâre, – am ajuns la stația autobuzului care duce la Buchenwald.
Zi senină de toamnă. Nu mai era mult până la orele cinci, și la acest ceas din apropierea înserării, când abia se ghicea că amurgul este gata să-și facă
apariția, se aprinseseră firmele colorate ale farmaciei, de la magazinul de textile și hotelul de peste drum. Se aprinseseră și luminile de pe trotuare și cele din scuarul dispus ca o insuliță pe mijlocul străzii și alcătuit numai din doi arbori cu trunchiuri groase, care își lepădaseră pe gazon o puzderie de frunze îngălbenite. Datorită dublei iluminări, cea a asfințitului siniliu și cea generată de becurile electrice în culori, totul devenise mai somptuos și mai însuflețit.
