Extazul supunerii în fața puterii supreme. Extazul posibilităților acesteia de a-l scoate pe cineva din mocirlă și a-l „face om peste noapte”, sau de a-l călca în picioare, făcându-l praf și pulbere.
Fără îndoială, Rattenhuber fusese încercat de acest sentiment. Pentru un modest polițist, a fi înălțat la gradul de general-locotenent și Obergruppenführer SS reprezenta un stimulent vital în vederea asigurării unui serviciu sigur. A fost o carieră vertiginoasă, mărturisește Rattenhuber, referindu-se la primii săi pași pe această cale.
În primele depoziții, scrisese:
„Fiind martor la moartea lui Hitler, consider de datoria mea să relatez despre ultimele lui zile și circumstanțele sfârșitului…
Consider necesar să declar că, după moartea lui Hitler și căderea Reich-ului german, nu mai sunt legat de jurământ și intenționez să vorbesc aici despre evenimentele pe care le cunosc fără să țin seamă de devotamentul meu față de Hitler și ajutoarele sale apropiate”.
Mai târziu, într-un manuscris mult mai detaliat, întorcându-se la anul 1933, așternuse pe hârtie:
„Evenimentele extraordinare care se petreceau atunci în Germania, le-au părut multora stupide, bizare, inexplicabile, în timp ce altora li se păreau normale, așteptate. Având mentalitatea și orizontul unui tipic ofițer german, mă număram și eu printre aceștia din urmă, deoarece vedeam în Führer o
«forță teribilă».”
Rattenhuber afirmă că permanenta lui prezență lângă Hitler, de-a lungul multor ani, precum și prăbușirea celui de al treilea Reich, la care asistase personal, îi îngăduiseră să-și dea seama cine anume susținuse imaginea artificial creată a Führer-ului, „omul pentru care poporul german nu reprezenta decât o armă întru realizarea ambițioaselor sale idei”.
El relatează despre Hitler, cel din 1933: „Este de nerecunoscut. Mai înainte își începea adeseori discursurile cu halba de bere în mână. Acum nu bea decât apă minerală, cafea și ceai. Declară că este vegetarian. Arborează
masca unui ascet, ducând o viață extrem de retrasă, consacrându-se întru totul treburilor statului.
Și într-un caz, și în celălalt, domină poza.
Înainte vreme, când Hitler lupta să obțină a fi recunoscut în calitate de conducător al naziștilor, se cerea să pară un om simplu, din popor, frământat de idei militariste revanșarde, pentru realizarea cărora nu avea să
se cruțe nici pe sine, dar nici pe cei care îi vor sta în cale, încercând să i se 164
opună. Acum poza în omul care întruchipa «rațiunea supremă», în omul dăruit total slujirii poporului și care nu face apel la niciunul din bunurile pe care i le pune la dispoziție puterea”.
În timp ce propaganda nazistă răspândea mitul unui Führer ascet și sihastru, care se izola în „coliba” sa alpină pentru a medita asupra fericirii bunilor germani, „coliba” se dezvolta, transformându-se în castel, iar în apropierea ei răsăreau vilele lui Göring, Bormann și ale altor conducători ai Reich-ului, creându-se astfel „reședința somptuoasă a dictatorului”, Berchtesgaden. În schimb, populația locală era evacuată.
Iar Führer-ul, conform observațiilor lui Rattenhuber care-i asigura securitatea, căuta izolarea nu de dragul meditației, ci pentru că se temea de atentate. Nu se simțea liniștit nici chiar atunci când era înconjurat de oamenii „pe care-i ridicase din drojdia societății spre culmile conducerii”, de aventurierii recrutați dintre „cei mai buni reprezentanți ai rasei ariene”.
Hitler, „afișând o viață modestă, favoriza corupția și descompunerea celor apropiați”, încheie Rattenhuber. El, după cum am mai scris, se afla nu numai în fruntea gărzii personale a lui Hitler, dar conducea în același timp și serviciul de securitate al cancelariei Reich-ului. Acest cumul de funcții îi îngăduia să fie la curent cu viața personală a conducătorilor celui de al treilea Reich. Hitler, dorind pesemne să cunoască, în felul acesta, totul despre ei, interzisese criticarea deschisă a vieții personale a oamenilor săi”.
Hitler avea nevoie de „oameni devotați”, notează Rattenhuber. Știa că
reușise să pună mâna pe putere, cu sprijinul unor oameni flămânzi și însetați să-și satisfacă năzuințele cele mai ambițioase și egoiste. Hitler declarase fățiș, într-un cerc restrâns: „Trebuie, totuși, ca oamenii veniți la putere să se înfrupte și ei din dulceața acesteia”.
„Încurajând viciile, interesele mârșave și instinctele celor de care avea nevoie, ocrotindu-i de pedepse, Hitler le lega și mai strâns soarta de a sa, punându-i într-o stare de și mai puternică dependență față de persoana lui.”
Implanta dependența pretutindeni.
„Supraomul” nietzschean și „turma umană” incapabilă să gândească, pe care era chemat s-o stăpânească.
Dar în același timp adula toate păturile populației. Țăranilor le declara:
„Voi reprezentați temelia poporului”. Muncitorilor: „Sunteți aristocrația celui de al treilea Reich!” Proprietarilor financiari și industriali, în spatele ușilor închise ale ședințelor: „Ați demonstrat că aparțineți celei mai înalte rase, aveți dreptul să fiți conducători”.
Însă cu cât mai multă putere concentra în mâinile sale, cu atât mai evidentă îi devenea teama de un atentat la viața lui.
Tiranul era din ce în ce mai tiranizat de spaimă.
165
„În perioada începuturilor activității sale la München, Hitler apărea în locurile publice ținând totdeauna în mână o cravașă scurtă, dar îngreunată
cu o măciulie de plumb, povestește Rattenhuber. Se folosea de ea ca armă de autoapărare și atac și, în același timp, ca simbol. Acum ar fi fost lipsit de politețe să umble cu cravașa în mână. Ce-i drept, cravașa se afla mereu în automobilul lui, fixată de un cârlig, dar nimeni, cu excepția noastră, nu cunoștea acest lucru. În locul cravașei avea totdeauna asupra lui un revolver sistem «Walther», încărcat”.
Pesemne tensiunea spaimei trezea în el cruzimea care îl caracteriza.
Cruzimea și-o camufla sub voaluri de romantism, în cele mai diverse feluri. (Modalitatea aceasta și-a găsit reflectarea până și în denumirile date de Hitler cartierelor sale generale, în timpul războiului cu Uniunea Sovietică:
„Văgăuna lupului”, „Trecătoarea lupului”, „Bârlogul ursului”). Și totdeauna lua în considerare primitivismul reprezentării.
Însă romantismul fascist și consolidarea personalității erau două laturi ale unui singur proces.
„După aceea am fost nevoit să observ în nenumărate rânduri, scrie Rattenhuber, manifestări de cruzime inumană din partea Führer-ului.
Laolaltă cu suficiența sa bine cunoscută, producea o impresie deosebit de apăsătoare și respingătoare.”
Frica genera cruzimea, cruzimea, frica.
„Pe zi ce trecea, Führer-ul devenea din ce în ce mai prudent și mai bănuitor.” Orice ar fi primit trebuia examinat cu raze Roentgen. „Operatorii erau îmbrăcați în haine de protecție din plumb, anume confecționate. La fel erau supuse și scrisorile adresate Führer-ului.”
Iată câteva din aceste scrisori, selectate dintr-un maldăr impresionant, redactilografiate de secretara Gertrude Junge. Le studiasem în amănunt, atunci, la Stendal, și le recitesc acum.
Felicitări cu prilejul zilei de naștere a Führer-ului, din partea organizațiilor național-socialiste, de la firmele „Arnold și Richter”, „Elisabeth Arden” și multe altele. Din partea uzinelor „Askania” și a altor diferite întreprinderi. De la studioul cinematografic „Aria” și din partea mai multor colective de artă. Semănând toate între ele, exprimând aceleași sentimente de devotament, dragoste și venerație.
