Întâlnirea lui Hitler cu omul care îi era propus gardă personală avea drept scop tocmai consolidarea acestei numiri.
„Hitler avea să sosească la hotel peste câteva minute, pentru ca, în salonul cel mare, după cum îi stătea în obicei, să-și bea ceaiul de după masa de prânz. De ce trebuia să aibă loc întâlnirea aceasta de serviciu la o masă unde se servea ceai, asta nu mi s-a explicat. Era posibil ca Führer-ul să fi dorit, astfel, să-mi demonstreze că stabilea cu mine relații de încredere, nu oficiale”.
Pe vremuri, la München, altfel se prezentaseră lucrurile. „În perioada aceea, «gălăgiosul tânăr de la berărie», cum i se spunea în mediul nostru polițist, ne dădea destulă bătaie de cap”.
Hitler debutase în berăriile müncheneze. Făcea pe oratorul în fața germanilor care consumau nenumărate căni de bere așezați în jurul meselor, umiliți de înfrângere, de prevederile tratatului de la Versailles, de șomaj, de teama zilei de mâine.
„Ideile revanșarde”, chemările războinice de a se declanșa ofensive în Vest și în Est, răcnetele care îndemnau la pogromuri, implorările care începeau cu cuvintele „Noi, germanii”, sau „Noi, soldații”, aveau un succes deosebit în atmosfera agitată din berării, își amintește Rattenhuber. Tot el descrie încăierările care se iscau cu aceste prilejuri. Sub ochii lui, Hitler și prietenii săi îl snopiseră în bătaie, lovindu-l cu bâtele, în focul unei polemici, pe inginerul Bellerstädt, adversarul lor politic… adeseori, cănile de bere deveneau arme de luptă.
În timpul acela, la München, Hitler își înjgheba un partid al aderenților și se pregătea pentru aventura acaparării puterii în Bavaria.
Însă nu reușise să pună mâna pe putere. Puciul eșuase. Guvernul bavarez îl arestase pe Hitler și-l vârâse în închisoare, la Landsberg.
„Primisem ordin, scrie Rattenhuber, să nu-l întărâtăm pe arestat prin măsuri polițienești de pază, și să-i acordăm posibilitatea de a se plimba în 161
grădina închisorii. Adepților săi nu li se interzisese să-l viziteze, și odaia lui Hitler făcea impresia unui salon de lider politic. I se pusese la dispoziție o mașină de scris la care, cu ajutorul lui Hess, și-a scris cartea „Mein Kampf”.
„Mein Kampf” a devenit programul național-socialismului, iar mai târziu
„biblia” pe care era obligată s-o posede fiecare familie germană.
În paginile cărții germanii erau declarați „rasă superioară”, chemată să-și cucerească „spațiul vital” necesar și să conducă lumea. Acest „popor de stăpâni” trebuia să prospere, în primul rând, pe seama Rusiei.
În timpul întemnițării sale la Landsberg, Hitler se lăsa adeseori pradă
amintirilor plăcute, din vremea când social-democrații erau maltratați de formațiile lui de asalt, „bravii mei”, cum îi denumește el pe membrii acestora, despre care scrie:
„Formațiile mele de asalt s-au repezit la ei ca o haită de lupi furioși…
Adversarii, care nu erau mai puțin de 700-800 de oameni, au fost izgoniți din sală, luând-o la fugă, zburând pe scări… Inima mea de bătrân soldat tresălta, resimțind o reală satisfacție… Acum sala arăta de parcă adineauri ar fi explodat o grenadă. Însă noi eram stăpâni pe situație”.
Dar toate acestea se petrecuseră în trecut. Acum era anul 1933. La Kaiserhof urma să aibă loc o întâlnire ispititoare, întâlnirea unor oameni care se mai văzuseră înainte de nenumărate ori, dar în cu totul alte circumstanțe și ipostaze, acelea de arestat și de gardian.
Acum Rattenhuber nu îl aștepta pe Hitler, așa cum îl cunoscuse, ci pe Führer. Acesta sosi cu o mașină și intră în hotel însoțit de SS-iști.
Tot ce se întâmplase mai înainte părea să n-aibă nicio legătură cu acest Hitler care apăruse acum. „Noul” Hitler era ocrotit de peretele magic și invizibil al puterii, de tot ce l-ar fi putut defăima sau desconsidera. Fusese pur și simplu șters din mintea lui Rattenhuber încă din momentul când începuse să acționeze propaganda nazistă, care acum reprezenta puterea.
Lucrul acesta reiese din relatarea lui.
„Discuția, despre noutățile vieții berlineze, despre teatru… a fost lipsită
de orice conținut. Ceaiul luat împreună voia să însemne că Führer-ul avea față de mine o atitudine binevoitoare și că-mi acorda încrederea sa. Se spune că astfel îi subjuga pe mulți, și nu mă eschivez s-o spun, mă subjugase și pe mine.”
Omul care păruse lipsit de orice importanță devenise acum impunător.
Omul care nu inspirase nici cea mai neînsemnată încredere, acum înfiora și trezea sentimente de venerație. Tot ceea ce fusese la el provocator, atitudine afectată, începea să pară excepțional.
„Hitler reprezenta atunci, pentru mine, «supraomul», așa cum îl zugrăvea propaganda nazistă… Totul mi se părea la el excepțional; astfel, mă gândeam 162
eu, trebuie să fie cel căruia îi spunem «Führer», un chip senin, mulțumit și sigur de sine. Până și mustățile tunse scurt, în perie, șuvițele părului grijuliu despărțite, cu cărare la mijloc, acoperindu-i fruntea teșită, mi se păreau că
trezesc respect.
Schimbările bruște de dispoziție, gesturile nervoase, mimica bogată, glasul care trecea pe neașteptate de la șoapta înăbușită la strigătele pline de stridență, într-atât erau de minunate încât recunoșteam în el, cu multă
bucurie, omul excepțional. Era «Führer-ul meu» și mă simțeam mândru pentru faptul că mă aprecia și mă lua lângă sine”.
Rattenhuber nu se întreabă însă, în amintirile sale, ce anume se petrecuse cu el însuși, el căruia Hitler, mai înainte, i se păruse un periculos aventurier politic, iar acum îi apărea în fața ochilor ca un Dumnezeu. Dar se poate afirma, cu deplină îndreptățire, întru justificarea sa, că în tot timpul acela privise oamenii și evenimentele cu ochii puterii în slujba căreia se afla. De aceea în trecut manifestase o apreciere critică asupra lui Hitler, distingând în el trăsăturile aventurierului, demagogul și omul care pozează, pe când acum avea în față Puterea însăși. Și Rattenhuber, chiar dacă ar fi intenționat să rămână la aceeași opinie, n-ar fi putut avea tăria să nu se lase orbit, pentru o clipă măcar, în fața Puterii.
Rattenhuber avea toate temeiurile să se teamă de întâlnirea cu Hitler.
„Îmi era teamă că nu-i vor face plăcere acele amintiri, pe care i le voi stârni involuntar, prin însăși prezența mea. Dar Himmler m-a liniștit, asigurându-mă că Hitler, în ciuda faptului că are cunoștință despre toate astea, a fost de acord să mă numească în postul respectiv.”
Totuși, așteptându-l pe Hitler să sosească, Rattenhuber se simte nervos.
Era și normal! Fusese polițistul care-l filase pe Hitler la München. Și tot el, gardianul de la Landsberg.
Rattenhuber nu-și pune întrebarea, în manuscrisul său, nici asupra faptului care-l determinase pe Hitler să-și încredințeze viața tocmai pe mâinile lui. Într-adevăr, ce anume intervenise pentru ca alegerea să cadă
asupra lui? De ce îl preferase Hitler în locul oricărui altuia dintre „bravii”
săi? Dar știa totuși foarte bine de ce proceda astfel. Membrii formațiunilor sale de asalt erau obsedați de himere, ațâțați de ideile nazismului. Aceștia trebuiau conduși, înflăcărați, insuflându-li-se entuziasmul și frica. Însă era mai demn de încredere și mai la îndemână acest polițist care pricepea ușor; tipul cunoscut al slujbașului conștiincios, mereu devotat, fără margini, stăpânului care pentru el reprezenta Patria.
Și chiar din clipa când apăruse în holul hotelului și adjutantul său i-l prezentase pe Rattenhuber, „Hitler mi-a întins mâna cu amabilitate și mi-a spus: «Sunt convins că acum ai să mă servești pe mine cu aceeași credință cu 163
care, mai înainte, ai servit guvernul bavarez». A rostit cuvintele de mai sus fără nicio urmă de ironie și mi-am dat seama că temerile mele fuseseră
zadarnice”.
