Pătrund în haosul sumbru al războiului. Liniște desăvârșită. Din depărtare răsună dangătul de duminică al clopotelor.
Rămân singură cu tot ce mi se află în față.
Grilaje înnegrite și arse de flăcări. Pereți pârjoliți și scorojiți. Grinzi de fier răsucite ca niște curele. Un cer pictat în albastru s-a încrustat în scheletul turlei prăbușite, pe bolta căreia fusese zugrăvit firmamentul celest. Un pescăruș se leagănă, parcă purtat de valuri, agățat de o grindă, ca apoi să-și ia zborul înapoi spre oglinda apei.
Și iarăși sculpturile de pe fațada bisericii, care scăpaseră nevătămate atât de ciudat. Fuseseră mai multe, dar și acestea, cum de rezistaseră?
Decapitate, sau având o mână smulsă laolaltă cu umărul, cu chipuri mutilate, 175
cu tunica ruptă, sau cu șoldul șui, acești invalizi ai războiului, eroi ai unor mituri și dogme sfinte, își păstraseră aceeași expresie inefabilă.
Dând un ocol bisericii de jur împrejur, călcând firele de iarbă înăsprită, care răzbiseră de sub omăt și privind deasupra intrărilor de la pridvoarele laterale, acum astupate cu cărămidă, se pot citi, completând cu mintea, literele năruite:
Selig die reinen Hertzen sind – „Fericiți cei cu inima curată”.
Selig sind die Sanftmütigen – „Fericiți cei blânzi”.
Selig sind die Friedfertigen – „Fericiți cei iubitori de pace”.
Dar cei care căzuseră în păcat?
Fie blestemați!
•
„Soldat german, ce-ai căutat până în apropiere de Moscova?”
Întrebarea îi este adresată unui manechin îmbrăcat în cunoscuta manta verzuie, la două rânduri, cu guler dintr-o stofă de culoare mai închisă, încinsă cu o centură prevăzută cu cataramă argintie, pe care este ștanțat un vultur cu aripile desfăcute, sprijinindu-și ghearele de zvastica fascistă. Iar deasupra vulturului, într-un semicerc, cuvintele: Gott mit uns („Cu noi este Dumnezeu”).
Deasupra mantalei nu există cap, ci o cască suspendată în văzduh, completând manechinul soldatului. Spațiul dintre gulerul mantalei și cască, golul acesta, absența capului, intenționează să redea o imagine sintetică a chipului. „Soldat german, ce-ai căutat la Stalingrad?”
Ca să ajungi până la acest exponat străbați întreg Muzeul de Istorie a Germaniei, trecând pe lângă tipuri de armament și muniții în continuă
schimbare. Perioada lui Bismarck. Perioada lui Wilhelm. Casca autentică a generalului Ludendorff și stindardul negru galben, cu dragonul pe el. Un afiș
din timpul primului război mondial, cu portretul lui Hindenburg, comandantul armatelor de pe frontul de Est, purtând sub el inscripția:
„Salvatorul”.
Uniforma „Căștilor de oțel”. Inflația. Șomajul. Criza… Luptele date de Rote-Front. Primii pași ai fascismului.
Automat sistem „Schmeisser” și automat „Erma”, fabricate în perioada republicii de la Weimar și preluate de fasciști pentru înarmarea Reichswehr-ului. Perioada lui Hitler… Noua uniformă. Tunuri antiaeriene. Macheta unui
„Junkers-F 13”, primul avion din lume construit în întregime din metal.
Prin modificarea succesivă a uniformelor, a căștilor, a tunurilor, istoria se deplasase de la armurile de fier, cu măști de protejare a figurii, către binecunoscuta manta verzuie.
„Soldat german, ce-ai căutat până în apropiere de Moscova?”
176
„Orașul trebuie astfel încercuit încât niciun locuitor, bărbat sau copil, să
nu-l poată părăsi, ordonase Hitler. Orice tentativă de evadare să fie reprimată prin forță. Să se întreprindă preparativele necesare pentru ca Moscova și împrejurimile ei să fie inundate sub ape, cu ajutorul unor construcții uriașe.
Unde se află astăzi Moscova, trebuie să ia naștere o mare care să ascundă, pentru totdeauna, capitala poporului rus de lumea civilizată.”
Am ieșit pe stradă. Muzeul de Istorie a Germaniei se află situat la extremitatea estică a arterei Unter den Linden, într-o clădire stil baroc a institutului de proiectări, care activase aici până la sfârșitul războiului. În spatele muzeului, apele canalului Kupfergraben.
În atmosfera jilavă, cețoasă, la capătul opus al străzii, se străvede clădirea albă, cu proeminențe verticale, a actualului minister al afacerilor externe.
Un bătrân, care se plimba pe pod fără vreun rost anume, intră în vorbă cu mine. Era bucuros că-și găsise pe cineva care să-l asculte însă, dându-și brusc seama de situația în care se afla, a pornit să râdă lăsându-și pe spate capul cu părul rar și pe jumătate încărunțit și repetându-mi că berlinezi vorbăreți ca dânsul sunt puțini la număr, iar eu, la urma urmelor, avusesem noroc întâlnindu-l. Cândva învățase meseria de brutar, dar din copilărie se simțise atras de istorie. Însă ce anume ajunsese, până la urmă, tot n-am reușit să înțeleg de la el.
În timpul primului război mondial fusese rănit în Franța, iar prizonieratul și-l petrecuse în Anglia. De atunci nu mai plecase nicăieri în afara hotarelor țării.
Repeta mereu că este bătrân și că până acum avusese ocazia să vadă de mai multe ori moartea cu ochii.
— Căci ara supraviețuit tuturor evenimentelor, îmi tot spunea el, arătându-mi cu umbrela strada aceea dreaptă care duce spre Brandenburgerthor, ca și cum tocmai ea ar fi fost ulița vieții sale, iar războiul și regimurile care se schimbaseră, doar secțiuni ale ei. Kaiser-Wilhelm-Zeit, Weltkrieg, Weimarer-Zeit, Hitlerzeit und der zweite Weltkrieg (perioada împăratului Wilhelm, războiul mondial, timpurile republicii de la Weimar, vremea lui Hitler și a celui de al doilea război mondial). Și mereu am suferit de foame!
Îngrozitoarea inflație, de după înfrângerea din 1918.
— Un pfennig, un milion! O marcă, un bilion!, striga el, ridicând un deget și apropiindu-se de mine. Oamenii în vârstă nici nu puteau să-i socotească!
Când a venit Hitler, după un timp oarecare s-a trăit mai binișor. Dar nu mult timp. Apoi, iarăși război. Și din nou:
— Mereu am suferit de foame!
177
