Rattenhuber: „Un zgomot m-a trezit din starea de încremenire în care căzusem și am văzut că, din camera personală a lui Hitler, Linge, Günsche, șoferul Führer-ului, Kempka, și încă doi sau trei SS-iști, însoțiți de Goebbels și Bormann, transportau cadavrele lui Hitler și al Evei Braun, înfășurate în pături cenușii. Revenindu-mi, m-am îndreptat pe urmele lor, pentru a-l conduce pe ultimul lui drum pe cel căruia îi dedicasem doisprezece ani din viața mea”.
Günsche: „Ambele cadavre au fost duse în grădină, folosindu-se ieșirea de rezervă din adăpostul betonat al Führer-ului”.
123
Rattenhuber: „După ce le-au urcat în grădină, SS-iști au pus cadavrele într-o groapă nu prea mare, în apropiere de intrarea în adăpost. Tragerile în rafală asupra terenului nostru nu au îngăduit să li se acorde lui Hitler și soției sale nici măcar onorurile elementare. Barem să se fi putut găsi un drapel de stat, pentru a le acoperi rămășițele”.
Günsche: „Peste cadavre s-a turnat benzina care fusese pregătită de Reichsleiter-ul Bormann, și li s-a dat foc”.
Rattenhuber: „A izbucnit o vâlvătaie imensă și sinistră”.
Bormann, Generalii Krebs și Burgdorf, Axmann, Reichsführer-ul tineretului, supravegheaseră totul, ascunși în adăpost, din pricina tirului, înghesuindu-se pe scara ieșirii de rezervă din bunker.
Günsche: „După ce cadavrele scăldate de benzină au luat foc, ușa adăpostului a fost închisă numaidecât datorită căldurii puternice și fumului.
Participanții s-au îndreptat cu toții spre anticameră… Ușa de la camera personală a Führer-ului era puțin întredeschisă și din direcția odăii emana un miros pătrunzător de migdale amare…”
124
• ÎNCĂ O ZI
În seara din ajunul zilei de 29 aprilie, sosind la bunkerul Führer-ului, generalul Weidling, comandantul apărării Berlin-ului, îi raportase situația: trupele complet epuizate, starea de spirit a populației, disperată. El aprecia că unica soluție posibilă în momentele acelea era ca trupele să abandoneze Berlin-ul și să încerce o străpungere a încercuirii. Weidling ceruse să i se aprobe operația propusă.
Führer-ul îi refuzase o astfel de decizie: „În ce măsură ne poate ajuta această tentativă? Vom nimeri din lac în puț. Ce nevoie am să rătăcesc prin împrejurimile Berlin-ului și să-mi aștept sfârșitul în cine știe ce casă
țărănească, sau mai știu eu unde? În cazul de față mai bine rămân să mor aici. Iar trupele n-au decât să realizeze breșa după aceea”.
Dar nu se mai putea permite nicio amânare, fiecare ceas trebuia calculat.
„Chiar dacă i s-ar fi curățat un drum de la bunker spre libertate, nici măcar atunci n-ar fi avut energia necesară pentru a se folosi de el”, declarase Hanna Reitsch despre starea lui Hitler din acele zile. Totuși, zdrobit, incapabil de vreo acțiune, își amâna mereu sfârșitul, lăsându-le astfel cu fiecare ceas în plus din ce în ce mai puține speranțe de salvare acelora pe care îi reținea lângă el.
Circumstanțele din bunker alternau într-un chip destul de bizar. Până mai ieri fuseseră necesare tot soiul de asigurări servile în privința hotărârii de a muri laolaltă cu Führer-ul. Acum, după ce se împărțiseră și portofoliile simbolice, se ivise hotărârea de a se continua războiul pierdut, având în față
o Germanie distrusă și ocupată de inamic.
Servilismul înrădăcinat, respectul plin de venerație al ordinelor, precum și un automatism obtuz, continuau să acționeze încă, fără întrerupere, în ființele unora dintre cei aflați acolo.
Directorul radiodifuziunii germane, Hans Fritsche, făcuse o depoziție la statul-major al Întâiului Front Bielorus, referitoare la o discuție avută cu generalul Burgdorf.
În ziua de 1 mai, Fritsche îl rugase pe Burgdorf să vină până la el, în adăpostul ministerului propagandei, pentru a analiza problema capitulării garnizoanei din Berlin. „Burgdorf mi-a declarat: «Înainte de a muri, Führer-ul a lăsat un testament, în care interzice categoric să se întreprindă ceva în problema capitulării și ordonă continuarea luptei până la ultima suflare».
Drept urmare, tonul discuției dintre mine și Burgdorf a fost destul de tensionat”.
125
Moartea lui Hitler generase, în atmosfera extrem de încordată din bunkerul său, o bruscă descărcare nervoasă. Apăruseră țigări pe care până
atunci nu îndrăzniseră să le fumeze în prezența lui. Se instaurase o înviorare sumbră, vin, preparative de fugă.
Rattenhuber: „Führer-ul a murit. Vestea fusese aflată de toți cei din bunker. Spre uimirea mea, evenimentul n-a produs asupra tuturor aceeași impresie deprimantă. E drept; ici-colo, prin ungherele bunkerului, se mai auzea câte-o împușcătură, își puneau capăt zilelor cei ce-și pierduseră orice speranță de salvare. Dar majoritatea era ocupată cu pregătirile de fugă”.
Günsche: „În timp ce cadavrele lui Hitler și al Evei Braun ardeau, m-am îndreptat către sala de ședințe. Acolo se dezbătea situația care se complicase, precum și ordinul Führer-ului conform căruia, după moartea sa, trebuia să ieșim din Berlin în grupuri mici, străpungând încercuirea. Am auzit că Reichsleiter-ul Bormann voia să încerce, cu orice preț, străpungerea încercuirii, pentru a se duce la Grossamiral-ul Dönitz și a-i face cunoscute ultimele gânduri ale Führer-ului, de dinaintea morții. Nu cunosc despre ce gânduri putea fi vorba. Apoi am ieșit din nou din încăperea asta și am intrat în cea învecinată, pentru a mă odihni puțin”. Aici Günsche aflase, peste câtva timp, că „Generalul Krebs fusese însărcinat să ia legătura cu mareșalul rus Jukov, pentru a obține încetarea operațiilor militare; astfel, străpungerea încercuirii de către garnizoana din Berlin se amâna. După aceea m-am înapoiat în camera mea și, fără zăbavă, m-am pus la dispoziția grupului de luptă organizat de Brigadenführer-ul SS Moncke”.
Grupul acesta era alcătuit din batalioanele de gardă și efectivul serviciilor personale ale trupelor SS.
Generalului Krebs i se trasase sarcina să comunice comandamentului sovietic moartea lui Hitler și să ceară un armistițiu pentru orașul Berlin, astfel ca membrii guvernului nou numit să se întrunească sub conducerea șefului acestuia, Dönitz, care se afla în afara limitelor Berlin-ului, și să ia apoi legătura cu guvernul sovietic, după elaborarea în comun a deciziilor referitoare la viitor. Aceasta era misiunea pe care o primise Krebs și cu care fusese trimis la mareșalul Jukov, împreună cu o scrisoare a lui Goebbels și originalul testamentului lui Hitler, care atesta noile împuterniciri superioare ale lui Dönitz – Goebbels.
Scrisoarea lui Goebbels, transmisă de Krebs, a fost publicată mai târziu de mareșalul G.K. Jukov; ea se încheie astfel: „Am împuternicit pe Bormann să
stabilească un contact cu conducătorul poporului sovietic. Contactul acesta este necesar pentru tratativele de pace dintre statele care au avut cel mai mult de suferit”.
Caraghioasă argumentare pentru găsirea unor puncte de contact.
126
Au mai trecut câteva ore în așteptarea unui răspuns, în așteptarea unei posibilități de a ieși din Berlin.
În jurnalul lui Bormann, moartea lui Hitler și a Evei Braun figurează la data de 30.4.1945.
Iar la 1 mai, probabil după înapoierea lui Krebs, însemnarea constă dintr-o singură frază:
„Tentativă de a ieși din încercuire!”
Cu aceste cuvinte se întrerupe jurnalul.
În ajun, la orele 18, Bormann îi comunicase printr-o radiogramă
Grossamiral-ului Dönitz că Führer-ul îl numise pe el, Dönitz, succesorul său, în locul lui Göring. La 1 mai, orele 7:40 dimineața, i-a expediat o radiogramă
