Fraza aceasta este din Mein Kampf. Iar testamentul e pătruns de spiritul aceleiași cărți. În pragul morții Hitler se afla închistat în cercul acelorași idei care, la timpul său, îl ridicaseră la suprafața vieții politice și conduseseră
Germania către o catastrofă națională.
Testamentul n-a fost dat publicității de cei ce primiseră această
însărcinare din partea lui Hitler. Probabil din pricină că absurditatea lui era prea din cale afară de evidentă, întocmai ca și neconcordanța dintre conținutul său și ceea ce se petrecea în Germania acelor zile.
Fascismul debutase prin organizarea poporului pe baze naționaliste, îndepărtându-l de ceea ce era comun tuturor oamenilor, de esența umanului. Îl măgulise, insuflându-i ideea că aparține unei „rase excepționale”. Totul era îngăduit pentru prosperitatea unei asemenea rase, totul putea fi nesocotit, nemaiexistând niciun fel de îngrădiri morale.
Fascismul ațâța pasiuni bestiale, ura față de alte popoare, antisemitismul pătimaș, tendința de înrobire a popoarelor în favoarea dezvoltării germane.
Iar acum cobora de pe scenă cu aceleași idei.
În noaptea de 30 aprilie, Hitler îl chemase pe șeful spitalului militar de la cancelaria Reich-ului, profesorul Haase.
„Führer-ul i-a arătat lui Haase trei fiole de sticlă, nu prea mari, adăpostite fiecare în câte un cartuș de armă, povestește Rattenhuber care asistase la întâlnire. Hitler l-a informat că fiolele conțineau o otravă cu acțiune mortală
imediată și că-i fuseseră furnizate de către doctorul Stumpfegger. Apoi l-a întrebat pe profesor cum s-ar putea verifica acțiunea otrăvii. Acesta i-a răspuns că era posibilă o verificare pe animal, de pildă asupra unui câine.
Atunci Hitler a propus să fie chemat plutonierul-major Tornow, care-l îngrijea pe câinele lui preferat, Blondi. Când i s-a adus câinele, Haase a strivit fiola cu un patent și i-a turnat conținutul în gura câinelui, pe care Tornow o ținea deschisă. După câteva secunde câinele a început să tremure, iar după
alte treizeci și-a dat sufletul. Apoi Hitler i-a ordonat lui Tornow ca, după
câtva timp, să controleze dacă într-adevăr câinele murise de-a binelea.
Când am ieșit de la Hitler, l-am întrebat pe Haase ce fel otravă era aceea din fiole și dacă poate garanta o moarte subită. Haase mi-a răspuns că fiolele conțineau cianură de potasiu, a cărei acțiune este imediată și mortală.
Asta a fost ultima oară când l-am mai văzut pe Hitler în viață”.
•
Mult trâmbițatul Wenck se făcuse nevăzut. Încă din 27 aprilie Hitler retrăsese trupele de pe Elba, lăsând americanilor cale liberă spre Berlin.
Aceștia erau însă prea departe. Pentru a-și amâna ceasul pieirii, ordonase 121
aruncarea în aer a barajelor de pe canal, și astfel să fie inundat metroul pe unde pătrundeau detașamentele de asalt ale Armatei Roșii, avântându-se către cartierul guvernamental. Hitler dăduse acest ordin îngrozitor știind prea bine că în apele ce urmau să năvălească aveau să piară mii de compatrioți de-ai săi: răniți, femei și copii, care-și găsiseră adăpost în tunelurile metroului.
Gertrude Junge, secretara lui Hitler, care îl însoțea în toate deplasările și-i stenografia discursurile, relatase la o lună după aceea: „în ziua de 30 aprilie, Hitler i-a convocat pe Goebbels, Krebs și Bormann, dar ce anume au discutat între ei, asta nu cunosc. Eu am fost chemată la Hitler mai târziu, parcă de către valetul său Linge, dar nu-mi amintesc cu precizie. Când am intrat la Hitler, toate persoanele de mai sus se aflau acolo, în picioare. Hitler și-a luat rămas bun de la mine, spunându-mi că sfârșitul a sosit, și că asta e tot. Apoi am ieșit din cabinet și am urcat pe platforma de sus a scării. De atunci nu l-am mai văzut pe Hitler. Aceasta s-a întâmplat în ziua de 30 aprilie, între orele 15:15 și 15:30”.
La acea dată se raportase că, dinspre Wilhelmstrasse, unde se afla intrarea principală în cancelaria Reich-ului, pe care înainte vreme ziariștii o asaltau permanent (Goebbels, ocolind strada respectivă, pătrundea în taină
prin ușa din dos, cu patru ani în urmă, pentru a complota cu Führer-ul), rușii se găseau la două sute de metri. Atunci apelase la fiola cu otravă. După ora Berlin-ului, erau ceasurile 3 și 30 de minute. Ora fatală!
Pentru că la ceasurile 3 și 30 de minute, în dimineața zilei de 22 iunie, din ordinul lui Hitler, Germania declanșase războiul împotriva Uniunii Sovietice.
Moartea e moarte și ostașii din corpul de gardă i-au cărat cadavrul prin ieșirea de rezervă a adăpostului de beton, ca să-l ardă, după cum ordonase Hitler.
„Hitler ne-a chemat, pe mine, pe Linge și pe Günsche, scria relativ la evenimentul acesta Rattenhuber, și ne-a spus, cu glas abia auzit, să le ardem cadavrele, al lui și al Evei Braun. „Nu vreau ca inamicul să-mi expună
cadavrul într-un panopticum”. Această declarație mi s-a părut bizară. Dar după aceea mi s-a spus că, tocmai în ziua de 29 aprilie, Hitler primise o știre despre moartea lui Mussolini și a amantei sale Clara Petacci, care căzuseră
în mâinile partizanilor italieni. Probabil că împrejurările în care a pierit Mussolini (împușcat de partizani și spânzurat de picioare într-o piață din Milano) l-au determinat pe Hitler să ia hotărârea arderii cadavrelor”.
•
Despre cum se desfășuraseră evenimentele în ziua de 30 aprilie avem relatarea cuprinsă în depozițiile a doi din martorii oculari care îi 122
supraviețuiseră lui Hitler, Otto Günsche, adjutantul Führer-ului și Hans Rattenhuber, șeful gărzii personale-a acestuia.
Günsche: La orele 15:30 se afla lângă ușa anticamerei lui Hitler, împreună
eu șoferul Kempka și șeful grupului SS de escortare a Führer-ului, Schedle.
„Câtva timp am stat așteptând. La un moment dat ușa anticamerei s-a întredeschis și am auzit vocea valetului-principal al Führer-ului, Sturmbahnführer-ul SS Linge, care ne-a spus: „Führer-ul a murit”. Deși nu am auzit nicio împușcătură, ne-am îndreptat numaidecât, traversând anticamera, către sala de ședințe, unde le-am comunicat textual conducătorilor ce se aflau acolo: „Führer-ul a murit”.
Rattenhuber: „Între timp, teritoriul cancelariei Reich-ului se găsea sub focurile de armă ale rușilor. Am intrat de câteva ori în anticamera lui Hitler, pentru ca apoi să plec la executarea problemelor mele de serviciu, întrucât situația era extrem de încordată și consideram că era de datoria mea să
asigur personal securitatea adăpostului, cu atât mai mult cu cât în fiecare clipă ne puteam aștepta la pătrunderea rușilor pe terenul cancelariei. Pe la orele 3-4 din zi, cu o oarecare aproximație, când am intrat în anticameră am simțit un miros puternic de migdale amare” (cianură de potasiu).
Locțiitorul său, Hagel, i-a comunicat lui Rattenhuber că Hitler s-a sinucis.
Valetul principal al Führer-ului, Linge, s-a apropiat și el și i-a confirmat vestea… „Tensiunea nervoasă s-a descărcat brusc, prăbușindu-mă într-o criză depresivă cumplită și, timp de câteva momente, nu mi-am putut veni în fire”.
Günsche: După ce le comunicase celor care așteptau sfârșitul în sala de ședințe că Führer-ul a murit, „aceștia s-au ridicat în picioare și au venit împreună cu mine în anticameră. Iar aici am văzut cum erau scoase două
cadavre; unul din ele era înfășurat într-o pătură, celălalt așijderea, dar nu complet… De sub pătură ieșeau picioarele Führer-ului, și l-am recunoscut după ciorapii și ghetele pe care le purta totdeauna; de sub cealaltă pătură se vedeau picioarele și capul soției Führer-ului”. Günsche le-a dat și el o mână
de ajutor celor care cărau cadavrele.
