Berlin-ul ardea. Casele se prăbușeau, explodau proiectile. Schimbul de focuri începea să se audă până aici.
Pe coridoarele adăpostului subteran gemeau nenumărați răniți, neexistând vreun alt refugiu prin apropiere.
Într-o asemenea conjunctură se petrecuse, în noaptea de 29 aprilie, ceremonia căsătoriei. Formalitățile necesare, în vigoare sub regimul nazist, de data aceasta nu mai fuseseră luate în seamă. Mirele și mireasa nu mai prezentaseră, după cum s-ar fi cuvenit, acte care să ateste originea lor ariană, aptitudinea de a se căsători, lipsa antecedentelor penale, garanțiile din punct de vedere politic, precum și adeverința de la poliție referitoare la comportamentul părților. În certificatul de căsătorie se arată că partenerii roagă să se țină seama de situația generată de război și de circumstanțele extraordinare în care are loc căsătoria, să fie luate în considerație declarațiile lor verbale, precum și să li se acorde, o maximă bunăvoință în privința termenelor, în general necesare pentru legalizarea acestui act.
Chemat de Goebbels, funcționarul care îndeplinise formalitățile legate de efectuarea căsătoriei notificase că cererea prezentată de părți fusese satisfăcută și le propusese să ateste numai prin semnătură că aparțin celei mai superioare rase și că nu suferă de boli ereditare.
După aceea a avut loc o masă de nuntă, cu șampanie, servită într-un cerc restrâns. La acest ospăț funerar mai lua parte și soția ministrului propagandei Reich-ului, Magda Goebbels. Cândva, Hitler îi fusese naș la nuntă. În hârtiile Magdei Goebbels s-au păstrat notele unei convorbiri pe care o avusese cu Führer-ul. Când își manifestase intenția să-l părăsească pe Goebbels (apostolul moralei naziste, datorită slăbiciunii pentru actrițele de cinema, fusese poreclit în popor „buhăieș de Babelsberg”, localitate din preajma Potsdam-ului, unde se afla cel mai important dintre studiourile 118
cinematografiei germane), Führer-ul o rugase să nu-și distrugă familia. Îi spusese că și ea, în calitate de Parteigenossin, are o misiune de îndeplinit.
Führer-ul era prezentat poporului ca un ascet care disprețuiește bunurile lumești în numele slujirii națiunii, iar Magda Goebbels și estropiatul care o înșela, drept o familie model, cu numeroși copii.
De data aceasta, o ipocrizie fusese înlocuită cu alta.
Nunta emana numai trivialitate și fum înecăcios de misticism; un om viu s-ar fi înăbușit.
Apoi Hitler începuse să-și dicteze testamentul. La 4 dimineața era gata.
Martorii, prin semnăturile lor, l-au atestat.
•
Cu câteva zile înainte de invadarea Uniunii Sovietice, Hitler, stabilind dinainte desfășurarea victorioasă a războiului, îi declarase lui Goebbels, întro convorbire avută cu el, iar acesta își notase în jurnal: „Când vom fi învingători, cine ne va mai cere socoteală pentru metodele utilizate?” (15
iunie 1941).
Dar învingătorii se găseau acum la Berlin și Hitler, fugind de răspundere, începând, ca de obicei, în „testamentul său politic”, prin a-și asigura poporul german de dragostea sa, declara că este nevinovat de stârnirea războiului.
„Nu-i adevărat că eu, sau oricine altcineva din Germania, am fi dorit războiul în 1939. L-au dorit și au izbutit declanșarea lui numai conducătorii de stat străini, evreii, sau cei care acționau în interesul evreilor.”
Când nu ai argumente, când te târăști de la o zi la alta, când prăpastia este lângă tine și trebuie să fugi de mânia poporului, antisemitismul se dovedește a fi un remediu verificat în dotarea ideologică a fascismului.
„Am făcut prea multe propuneri de limitare a înarmărilor și de instaurare a unui control asupra acestora, ceea ce viitorimea nu va putea ignora, pentru ca să se arunce asupra mea răspunderea declanșării războiului.”
Apelând la aceste lamentabile afirmații, Hitler, care antrenase omenirea în groaznica și teribila conflagrație mondială, încearcă să se debaraseze de responsabilitatea sa. Și, totodată, amenință cu un nou măcel aducător de moarte.
Punându-și capăt vieții în condițiile prăbușirii Reich-ului fascist (în
„testamentul personal” pe care-l scrisese cu același prilej, recunoaște că
alege moartea „pentru a evita rușinea înfrângerii și a capitulării. Potrivit dorinței noastre, ambele cadavre trebuiesc arse numaidecât”), își obligă
totuși compatrioții: „Dorința mea este să nu se predea nimeni, în niciun caz, și să se continue lupta oriunde este posibil, împotriva dușmanilor patriei, rămânând credincioși principiilor măreței noastre cauze”.
119
Cere comandanților armatei de uscat, ai flotei și aviației „să înalțe, prin toate mijloacele, spiritul de rezistență și credința național-socialistă a ostașilor noștri”, și să se apere până la sacrificiul suprem.
Devotamentul personal, cel mai important postulat al fascismului.
Hitler era extrem de sensibil la devierile de la acest postulat. În testament se răfuiește cu Göring și Himmler: „Înainte de a muri, îl exclud din partid pe fostul Reichsmarschall Hermann Göring și-l privez de toate atributele ce ar putea decurge din decretul emis la 29 iunie 1941 și din cuvântarea mea ținută în Reichstag pe data de 1 septembrie 1939. Îl numesc în locul lui, ca Reichspräsident și comandant suprem al forțelor armate, pe Grossamiral-ul Dönitz. Înainte de a muri îl exclud din partid și-l destitui din toate funcțiile de stat pe fostul Reichsführer SS și ministru al afacerilor interne Heinrich Himmler”.
Se bat cărțile, se redistribuiesc locurile din ierarhia fascistă. Se întețesc intrigile pretendenților la postul de director. În testament, Goebbels este numit cancelar al Reich-ului. Se formează un nou cabinet, se împart portofoliile. Se născocește un nou portofoliu, de ministru al partidului, pentru Bormann.
Iar exploziile proiectilelor, care fac să se cutremure din temelii adăpostul betonat, vestesc ultimele ceasuri ale celui de al treilea Reich.
Războiul este pierdut. A nu ține seamă de acest fapt incontestabil, înseamnă a fi absurd și criminal. Dar Hitler, în testament, ordonă noului guvern „să continue războiul prin toate mijloacele” și „să respecte până la capăt legile rasiale”.
La două săptămâni după aceea, interogat de autoritățile engleze, Reichsführer-ul SS Himmler încerca să ascundă realitatea că legea rasială
însemna, de fapt, lagăre de concentrare, exterminarea de oameni.
„Este posibil ca, în cazuri izolate, să fi avut loc acțiuni criminale din partea unor persoane greșit intenționate, dar toate acestea nu fuseseră
«planificate» sau organizate, declarase el atunci, după care adăugase: Dar în privința rușilor și a polonezilor lucrurile s-au prezentat cu totul altfel.
Englezii n-au cum să-și imagineze ce fel de oameni sunt aceștia. Era extrem de dificil să-i conduci, iar lagărele de concentrare păreau singura metodă
posibilă.”
În aceste cuvinte ale lui Himmler se identifică dezvoltarea practică a ideilor hitleriste privitoare la acapararea pământurilor din Răsărit.
După ce Hitler își terminase de redactat testamentul, în aceeași zi, 29
aprilie, ceva mai târziu, își scrisese și ultimul său mesaj, adresat șefului statului-major al Wehrmacht-ului, Keitel. Îi cita iarăși pe Göring și Himmler, 120
iar în încheiere, ordinul: „Țelul nostru rămâne același: cucerirea de pământuri în Est, pentru poporul german”.
