— Hitler s-a încăpățânat să continue lupta! A vrut să mai curgă sânge german, când nici nu mai era de unde…
— … Acum, v-ați trezit să pomeniți despre sângele german, domnule Reichsführer! Trebuia să vă gândiți mai demult la el, chiar în momentul când v-ați dat singur seama de inutila lui vărsare.
Un raid aerian neașteptat a întrerupt discuția”.
Totul se redusese la acest schimb dur de cuvinte. Din clipele acelea începea să acționeze noul Reichspräsident, cu care Himmler sperase, la început, să găsească un limbaj comun, oferindu-și colaborarea.
La ședința de la Dönitz toți fuseseră de acord, în unanimitate, că nu vor mai trece decât câteva zile și rezistența va deveni imposibilă. Cu toate acestea, von Greim decolă către Feldmareșalul Jornher, care comanda armatele din Silezia și Cehoslovacia, pentru a-i impune continuarea rezistenței chiar în pofida unui eventual ordin de capitulare.
109
În dimineața zilei de 9 mai, Greim și Reitsch s-au predat autorităților, americane. Doua săptămâni după aceea Greim s-a otrăvit, apelând la fiola cu care îl înzestrase Hitler.
110
• AVUSESE HITLER VREUN PLAN?
Adeseori când supun unui examen ultimele zile ale cancelariei Reich-ului, cercetătorii observă cu justețe la Hitler fenomene de descompunere și trăsături de monstruozitate psihică, manifestate atât de evident în acele momente, dar nu acordă nicio atenție planului de acțiune al acestuia.
Aglomerarea scenelor de isterie și farsă stăvilește discernerea unei anumite continuități în atitudinea Führer-ului.
Sub presiunea armatelor care își dezlănțuiau atacul, se prăbușeau, una după alta, intențiile sale, declarate cu atâta febrilitate, de a se refugia fie la Berchtesgaden, fie în Schleswig-Holstein, fie în citadela Tirol-ului de sud, extrem de lăudată de Goebbels. La propunerea Gauleiterului din Tirol de a se muta în această citadelă montană, Hitler, după mărturia lui Rattenhuber,
„dând deznădăjduit din mână, a spus: «Nu mai văd niciun sens în această
goană de la un loc la altul». Situația Berlin-ului, de la sfârșitul lui aprilie, nu mai lăsa nicio îndoială în privința faptului că au sosit ultimele noastre zile.
Evenimentele s-au precipitat mult mai rapid decât am presupus noi”.
Pe aeroportul Gatow mai aștepta, încă pregătit de zbor, ultimul avion al lui Hitler. După ce avionul fusese distrus, se începuse în mare grabă
construirea unei piste de decolare, nu departe de cancelaria Reich-ului. Însă
escadrila destinată lui Hitler fusese incendiată de artileria sovietică. În schimb, pilotul său personal mai era încă lângă el.
Noul comandant suprem al forțelor aeriene, von Greim, expedia în continuare avion după avion, dar niciunul din ele nu reușise să ajungă până
la Berlin. Și, din informațiile lui Greim, nici din Berlin nu răzbătuse vreun avion în afara încercuirii.
În fond nu mai avea unde să-și mute prețioasa-i persoană. Armatele atacau din toate direcțiile.
Să fugă din Berlin-ul căzut în mâinile rușilor pentru a nimeri la trupele anglo-americane, considera că-i o acțiune deznădăjduită. Prefera alt plan. De aici, din Berlin, să intre în tratative cu englezii și americanii care, după
opinia sa, trebuiau să aibă tot interesul ca rușii să nu pună stăpânire pe capitala Germaniei, și să stabilească niște condiții acceptabile pentru el.
Însă tratativele, considera Hitler, nu puteau avea loc decât pe baza unei situații militare ameliorate a Berlin-ului.
Dacă planul avea vreun temei real și poseda vreo șansă îndeplinire, aceasta era altă problemă. Dar Hitler era obsedat de el și, încercând să
clarificăm tabloul istoric al ultimelor zile ale cancelariei Reich-ului, nu este cazul să-l ocolim.
111
Era imposibil ca Hitler să nu-și fi dat seama că, fie și în eventualitatea unei ameliorări temporare a situației Berlin-ului, în conjunctura militară
actuală a Germaniei, în general catastrofală, nimic n-ar mai fi putut schimba ceva. Dar conform calculelor sale asta ar fi reprezentat o premisă politică
absolut necesară pentru începerea tratativelor în care își pusese ultimele speranțe.
De aceea pomenea mereu, insistând cu o pasiune nestăpânită, de maniac, de armata lui Wenck.
Bineînțeles, nu mai poseda capacitatea să conducă decisiv apărarea Berlin-ului. Dar aici nu-i vorba, acum, decât despre planurile lui.
Hitler era traumatizat de trădările lui Göring și Himmler nu datorită
faptului că aceștia intenționaseră să intre în tratative cu aliații, ci pentru că o făcuseră fără știrea lui, scrie Rattenhuber în mărturisirile sale pe care le citesc acum, redactate la puțin timp după ce căzuse prizonier la Berlin.
Göring și Himmler îl trădaseră și, în plus, îi tăiaseră definitiv craca de sub picioare, propunând tratative fără a-l mai lua și pe el în considerație.
Acum, cercetând minuțios materialele de arhivă, am descoperit o scrisoare, adresată generalului Wenck, semnată de Bormann și Krebs. Îi fusese expediată printr-un curier, în noaptea de 29 aprilie. Scrisoarea reprezintă, după mine, un document extrem de important, care dă în vileag ultimele uneltiri ale lui Hitler.
Iată cum nimerise această scrisoare în mâinile comenduirii noastre militare din Spandau, la data de 7 mai 1945.
Un oarecare Joseph Brichtzy, în vârstă de șaptesprezece ani, care studiase să devină electrician și fusese încorporat de Volkssturm în februarie 1945, se pomenise repartizat la detașamentul de arme antitanc însărcinat cu apărarea cartierului guvernamental.
În noaptea de 29 aprilie, el și încă un băiețandru de șaisprezece ani fuseseră chemați de la cazarma din Wilhelmstrasse și conduși de un ostaș la cancelaria Reich-ului. Aici au fost prezentați lui Bormann.
Acesta le aduse la cunoștință că fuseseră aleși anume pentru îndeplinirea unei misiuni de cea mai mare încredere. Trebuiau să străpungă încercuirea sovietică și să-i predea o scrisoare generalului Wenck, comandantul armatei a 12-a. Spunând acestea, le înmânase câte un pachet.
