Odaia care-i fusese repartizată Hannei Reitsch se găsea lângă cabinetul lui Goebbels. Acesta șchiopăta nervos „parcurgând încăperea în toate direcțiile, blestemându-l pe Göring și acuzându-l pe „porcul ăsta” de toate nenorocirile care se abătuseră asupra lor, vorbind de unul singur în tirade interminabile.
Obligată să-l observe și să-l asculte, deoarece ușa cabinetului rămânea mereu deschisă, Hanna Reitsch avea impresia că „se purta la fel ca și mai înainte, de parcă ar fi ținut un discurs în fața unei adunări de istorici, avizi să-i surprindă și să-i noteze fiecare cuvânt”. Opinia ei, pe care o avusese și până atunci, „despre manierismul, superficialitatea și procedeele lui oratorice îndelung studiate, îi era acum pe deplin confirmată la văzul acestor trucuri”.
106
„Aceștia sunt oamenii care ne-au condus țara?” se întrebau dezolați von Greim și Hanna Reitsch.
Încă din prima seară Hitler o chemase pe Reitsch și-i înmânase două fiole cu otravă, pentru ea și Greim, ca să le folosească în caz de pericol. Totodată îi declarase că „fiecare răspunde de necesitatea imperativă de a-și desființa propriul trup, astfel încât să nu mai rămână nicio urmă care să poată duce la recunoașterea lui”.
Copiilor lui Goebbels, care se aflau aici în bunker, li se sugera că sunt întro „peșteră” ca din basme cu „nenea Führer-ul”, motiv pentru care nu-i amenința nimic, el apărându-i de bombe și de orice primejdie.
Magda Goebbels, cu care Reitsch se întâlnea, „îi mulțumea adeseori lui Dumnezeu că este în viață și își poate omorî copiii”. Îi declara aviatoarei:
„Copiii aparțin celui de-al treilea Reich și Führer-ului, și dacă nu vor mai exista niciunul, nici celălalt, atunci nu mai au nici ei pentru ce să trăiască”.
Hitler, în prezența locatarilor din bunker, îi înmânase Magdei Goebbels o insignă specială, de merit, în semn de recunoaștere a faptului că „întruchipa autentica femeie germană”, conform doctrinei naziste.
În noaptea de 27 aprilie, cancelaria Reich-ului a fost puternic bombardată
de artileria sovietică. „Exploziile proiectilelor de mare calibru și zgomotul clădirilor care se prăbușeau chiar peste adăpostul antiaerian, le provocă
tuturor o stare nervoasă atât de încordată încât din dosul ușilor, ici colo, răzbăteau bocete.”
În cursul zilei de 27 aprilie dispăruse din adăpost un prieten al lui Bormann, Obergruppenführer-ul SS Vogelein, reprezentatul lui Himmler la cartierul general al lui Hitler, care era căsătorit cu sora Evei Braun. Hitler ordonă găsirea și arestarea lui Vogelein. Acesta a fost surprins în locuința sa din Berlin, pe când se pregătea să fugă schimbat în haine civile. Vogelein o rugă pe cumnată-sa, să intervină în favoarea lui, dar Eva Braun nu l-a putut ajuta cu nimic. Din dispoziția lui Hitler, acesta a fost executat prin împușcare de SS-iști în grădina cancelariei Reich-ului, în seara de 28 aprilie.
În noaptea de 28, focul asupra cancelariei a continuat cu o intensitate sporită. „Precizia tirului era uimitoare pentru cei care se aflau în adăpost, spune Reitsch. Aveai impresia că fiecare proiectil cade în același loc ca și precedentul… În orice moment rușii puteau pătrunde înăuntru; atunci Führer-ul convocă cel de al doilea consiliu de organizare a sinuciderii.”
Jurăminte de credință, cuvântări, garanții că toți își vor pune capăt vieții. În încheiere, povestește Reitsch, s-a afirmat că SS-ul va primi ordin să
garanteze dispariția oricăror urme.
La 28 aprilie, în adăpostul antiaerian al cancelariei s-a aflat din telegramele străine transmise prin radio că Himmler, atribuindu-și 107
împuterniciri supreme, se adresase autorităților engleze și americane, prin intermediul Suediei, declarând că Germania este dispusă să capituleze față
de aliații occidentali.
Himmler, Führer-ul SS-ului, protector al Reich-ului, „credinciosul Heinrich”, „Heinrich, omul de fier”, trădător. „Bărbații și femeile plângeau, strigau de mânie, spaimă și disperare, relata Reitsch, totul se transformase într-o convulsie demențială.”
O isterie plină de ură îi cuprinsese pe cei condamnați de Hitler să piară
aici, de o moarte inevitabilă.
Hitler, conform depoziției lui Reitsch, „își ieșise din minți, ca un nebun.
Chipul i se congestionase și-i devenise de nerecunoscut. Apoi se prăbușise într-o stare de prostrație totală”.
La puțin timp după aceea sosi o știre despre înaintarea trupelor sovietice spre Potsdamerplatz, unde își pregăteau poziții pentru asaltul cancelariei.
Hitler le ordonă lui von Greim și Hannei Reitsch să se înapoieze la Rechlin și să trimită asupra Berlin-ului toate avioanele existente, pentru a nimici pozițiile rușilor. „Wenck se va apropia sub protecția aviației”, vorbea încontinuu Führer-ul, afirmând mereu unul și același lucru despre Wenck.
A doua misiune care îi fusese trasată lui Greim, consta în a-l găsi și aresta pe Himmler. Și în a nu admite cu niciun preț, ca acesta să rămână în viață și să-l succeadă pe Führer.
Numai sentimentul răzbunării mai era capabil să-l stimuleze la acțiune, într-o oarecare măsură, pe Hitler.
Oricât s-au străduit von Greim și Reitsch să-i descrie aspectul disperat al acestei misiuni, Hitler persistă în părerea lui.
La porțile Brandenburg-ului, ascuns într-un adăpost, se afla un avion
„Arado”, care era și ultimul. Cu ajutorul lui, cei doi au întreprins un raid dificultos doar pentru a se convinge astfel, personal, de crahul total al forțelor armate germane.
Despre cum s-au petrecut lucrurile ne povestește un anchetator american, apelând la relatările Hannei Reitsch, așternute pe hârtie la câteva luni după aceea:
„O stradă largă, pornind din dreptul porții Brandenburg, trebuia să le servească drept pistă de decolare. Aveau la dispoziție doar vreo 400 de metri de pavaj neted, fără gropi produse de exploziile bombelor sau proiectilelor. Au decolat sub o ploaie de foc. Iar când avionul s-a înălțat la nivelul acoperișurilor, a fost prins în razele unei mulțimi de proiectoare, după care a urmat un torent de proiectile. Din pricina exploziilor avionul era săltat ca o pană, dar n-a fost nimerit decât de vreo câteva șrapnele. Reitsch a luat înălțime, evoluând în cercuri, până la o altitudine de 20 000 de picioare, 108
de unde Berlin-ul arăta ca o mare de foc. Amploarea distrugerii orașului era de o dimensiune incomensurabilă, fantastică. După 50 de minute de zbor au ajuns la Rechlin, unde aterizarea s-a efectuat iarăși sub tirul avioanelor de vânătoare rusești.
Greim a ordonat expedierea tuturor avioanelor existente în ajutorul Berlin-ului.
După ce îndeplinise, astfel, prima parte a misiunii, trebuia s-o înfăptuiască și pe cea de a doua: să-l găsească și să-l aresteze pe Himmler.
Pentru realizarea acestui țel au decolat în direcția Ploen, unde în timpul acela se afla Dönitz, să se informeze de la acesta despre locul unde putea fi găsit Himmler. Însă Dönitz nu cunoștea nimic. Atunci s-au repezit la Keitel și abia de la el au aflat că Berlin-ul nu putea conta pe Wenck, armata acestuia fiind încercuită de trupele sovietice și că îl informase pe Hitler în privința situației.
Peste puțin timp au fost ajunși din urmă de știrea morții lui Hitler și de cea a numirii lui Dönitz ca succesor al acestuia. Atunci s-au înapoiat la Ploen, la ședința convocată de noul cap al guvernului.
Von Greim, care fusese numit de Führer comandant suprem al forțelor armate aeriene, se afla la ședință atunci când în vestibul, unde îl aștepta Reitsch, și-a făcut apariția Himmler. „Avea o mină, s-ar fi putut spune cochetă.” Reitsch l-a oprit și l-a făcut trădător al statului. A avut loc un dialog:
— L-ați trădat pe Führer și ați trădat și poporul în cele mai grele momente!…
