„Este imposibil de verificat aceste zvonuri, întrucât Heiligensee se află în mâinile rușilor. 22.4.45. orele 20.”
Iar faptele erau și mai disperate decât zvonurile. De data aceasta erau cuprinse în informații:
„… În momentul de față, cartierul Köppenik este în întregime ocupat de inamic. Acesta înaintează, de-a lungul Spreei. În direcția Adleshoff 22.4.45
orele 14:15”.
Sau în rapoarte, care informau și ele, în felul lor, despre același lucru, referindu-se la districtele pierdute:
„Districtul Wilmersdorf-Zellendorf.
Secția E anunță:
În interes de serviciu s-a chemat la telefon orfelinatul din Struweshoff. La aparat a răspuns un rus și a cerut șnaps8. Funcționarul de la orfelinat n-a izbutit decât să strige în receptor: «Rușii sunt aici!» 22.4.45, orele 16:00”.
Tancuri sovietice. Incendii. Ploaia de foc a artileriei inamice. Străzi căzute în mâinile dușmanului. Morți și răniți. Lipsă de muniții. Cereri de ajutor, prin acoperire cu foc de artilerie…
Pe străzile Berlin-ului piereau germani. Aceste rapoarte ale Kreisleiter-ilor naziști, care se aflau în aceeași mapă a lui Bormann unde se găseau și 8 Țuică în limba germană. (N.T.).
98
radiogramele acestuia către adjutanții săi și se păstrează în arhive, zugrăvesc deznădejdea acelora care luptau pe străzile capitalei și situația disperată prin care trecea populația.
Șeful districtului, Herzog, raportând că inamicul a înaintat pe Schönhäuseralee până în Stargarderstrasse și că în zona respectivă nu mai există nicio posibilitate de a i se opune vreo rezistență, întreabă:
„Ce se petrece cu produsele alimentare pentru populație? Oamenii nu mai ies din subsoluri, sunt lipsiți de apă și nu-și pot găti nimic”.
Probabil că aceleași rapoarte se adunau și la Goebbels, comisar al apărării Berlin-ului și conducător al partidului național-socialist pe capitală.
Dar rămâneau complet surzi înaintea rapoartelor. Pur și simplu nu le luau în considerație. Nu există nicio dovadă, niciun amănunt sau vreun cuvânt scris în care să se poată deduce că, în zilele celei mai cumplite catastrofe a poporului german, cei vinovați de toate nenorocirile lui s-ar fi gândit măcar o singură clipă la grelele încercări prin care trecea națiunea în acel moment, că ar fi simțit măcar un dram de răspundere față de Germania.
„Eu și istoria”, „Misiunea mea istorică”, „Îmi asum toată răspunderea față
de poporul meu”, îl auzeau mereu germanii pe Hitler. „Führer-ul înseamnă
Germania”, trâmbița propaganda nazistă, mistificând poporul prin toate mijloacele, creând cultul lui Hitler. Acesta era impus prin sugestionări de tipul: „Pentru voi gândește Führer-ul, misiunea voastră este să-i executați ordinele”. Hitler decisese să se transmită, prin postul de radio Berlin, că se află în capitală, considerând că astfel soldații germani se vor apăra cu mai multă îndârjire. Emisiunea respectivă avusese loc pe data de 23 aprilie, în decursul zilei.
Tot în aceeași zi apăruse în ziarele germane scurtul lui apel, ultima expunere a Führer-ului adresată populației, datată 22 aprilie:
„Țineți minte:
Oricine propagă, sau pur și simplu e de acord, dispoziții apte să
diminueze fermitatea noastră, este un trădător! Acesta trebuie numaidecât împușcat sau spânzurat!
Același lucru este valabil și în cazul când ar fi vorba de dispoziții, bineînțeles false, emise de Gauleiterul Bormann, de ministrul propagandei Dr. Goebbels, sau chiar de Führer.
Adolf Hitler”.
Pe măsură ce situația se agrava, în lexicul lui Hitler nu mai apăreau decât cuvinte vitriolante, de ură, incitând la represalii: trădător! Să fie împușcat!
Să fie spânzurat!
99
Discursul lui Goebbels din ziua aceea conținea un apel adresat ostașilor, răniților și întregii populații bărbătești a Berlin-ului, de a se încadra imediat în rândurile apărătorilor capitalei. Pe toți cei care nu aveau să răspundă
apelului și nu se îndreptau de urgență către punctul de adunare aflat la comandamentul
Berlin-ului,
pe
Johannstrasse, în apropiere de
Friedrichstrasse, îi împroșca cu epitete insultătoare, spunându-le că sunt niște „fii de cățea”.
Acolo, lângă gara din Friedrichstrasse, precum și în alte locuri mai populate, naziștii înscenaseră judecăți sumare pentru înspăimântarea lumii și trecuseră la execuții.
În arhivele orașului Berlin există depoziția scrisă a unui martor ocular:
„Despre felul josnic și servil al comportării «micuților hitleri» care executau sinistrul ordin al Führer-ului, poate depune mărturie orice pasager al metroului sau al mijloacelor de transport de la suprafață, orice trecător care se deplasase în jurul datei de 23 aprilie, prin preajma gării. Doi tineri militari fuseseră spânzurați acolo, de grilajul unui magazin, cu ajutorul unei funii subțiri, nou-nouțe, de cânepă. Barbaria acestei judecăți sumare era subliniată și de faptul că ambii spânzurați fuseseră proaspăt bărbieriți, li se călcaseră pantalonii și li se lustruiseră cizmele. Însă pentru a nu fi lesne recunoscuți, le sfâșiaseră uniformele. Drept motivare a executării pedepsei, mâini necinstite mâzgăliseră pe o bucată de tinichea: „Am fost spânzurat pentru că nu mi-am întreținut arma de luptă așa cum a ordonat Führer-ul”.
Comandantul regimentului de gardă SS Adolf Hitler, generalul Moncke, se adresase și el „bărbaților Berlin-ului”, cu un apel de a se încadra în „corpul de voluntari Moncke”, cerându-le să manifeste entuziasm, „voință de nestăvilit” și temeritatea unor „băieți de treabă”. Și, de asemenea, le indicase și el punctele de adunare.
Apeluri, apeluri… Amenințări, represalii, dojeni, adunări. Puncte de adunare…
Iar dimensiunile dezastrului căpătau proporții de nedescris. Orașul era lăsat de autorități în voia sorții. Nu exista nicio măsură de organizare a evacuării populației. Nici măcar copiii nu fuseseră scoși din Berlin-ul rămas fără apă și pâine.
