Între timp, rapoartele Kreisleiter-ilor adresate lui Bormann cuprindeau obișnuitele intrigi, care reflectau lupta pentru sporirea influenței partidului.
Iată unul din ele:
Kreisleiter-ul Koch informează despre înaintarea vijelioasă a rușilor, enumeră circumscripțiile pierdute și, încheind acest capitol cu „în Friedrichsfeld Ivanii au pătruns până în Bilefeld”, trece la altceva: 100
„Atitudinea dușmănoasă a comandantului operațiilor, colonelul Glausen, se manifestă extrem de negativ. Orice informare pe care i-o transmit prin intermediul conducătorului meu de grup local este considerată de el ca un fleac sau o absurditate.
Când i-am atras atenția asupra faptului că unități militare au plecat în cursul serii de ieri și în dimineața de astăzi și că sute de soldați s-au împrăștiat de-a lungul străzilor abandonate în vest, mi-a răspuns că aceștia au avut pesemne toate ordinele necesare. M-a asigurat că, timp de două
ceasuri, căpitanul Bauer a controlat documentele și că, de fiecare dată, a constatat existența unui ordin pentru plecarea unităților.
La puțin timp după această discuție, foarte bucuros, m-a chemat la telefon și mi-a comunicat, extrem ele ironic, că ieri seară, pe Frizdrichshagen, o companie din Volkssturm, fără să ia vreun contact cu inamicul, a plecat acasă.9
Voia să-mi atragă, atenția că, în niciun caz, nu trebuia să ascund acest fapt instanțelor mele superioare. Mereu încearcă să mă ia peste picior. Fiecare convorbire pe care o am cu el, o încheie spunându-mi «Salut». Tonul cu care rostește acest «Salut» grăiește de la sine, limpede și răspicat, cât este de bucuros că nu va mai trebui să mă asculte mult timp. Din fiecare frază a sa se vădește dorința de înlăturare a partidului.
Berlin, 22.4.1945, ora 13:14”.
Mii de germani, soldați și membri ai Volkssturm-ului, erau condamnați să
piară suferind stupid în luptele de stradă al căror rezultat era dinainte hotărât; iar populația, sub focul bombardamentelor, avea să fie îngropată
sub casele care se prăbușeau.
Hitler ședea în adăpostul subteran, înconjurat de cercul restrâns al celor apropiați. Eva Braun. Manziali, care se îngrijea de bucătăria vegetariană a Führer-ului. Goebbels, care toată viața își însușise manierele și pretențiile lui Hitler. Bormann, despre care Goebbels nota în jurnalul său, la l4 iunie 1941: „figură din culise”, detestată până și de vârfurile partidului nazist.
„Provoca repulsia tuturor celor care-l cunoșteau, scrie Rattenhuber. Era un om extrem de brutal, viclean, dur și egoist”. Bormann se îndopa cu coniac, așezat într-un colț și înregistra „pentru istorie” cogitațiile lui Hitler.
Era uimitoare patima cu care jinduiau toți să se strecoare în paginile istoriei. Bormann, cu ajutorul notițelor. Greu de imaginat o mediocritate mai crâncenă decât cea reprezentată de bloc-notesul acestuia. Dar de notat, ce-i 9 Volkssturm-ul se afla sub conducerea organizațiilor de partid naziste. (N.A.).
101
drept, n-avea ce. Mintea nu le era frământată de gânduri mărețe. Unica frază
memorată de toți cei ce-l văzuseră în acele zile pe Hitler: „Ce s-a întâmplat?
Ce calibru?”. Acestea erau cuvintele pe care le rostea, de fiecare dată când apărea în ușa cabinetului, după orice explozie.
Când generalii sosiți de pe câmpul de luptă pătrundeau în adăpostul subteran al cancelariei Reich-ului, îl găseau pe Hitler la birou, aplecat asupra unei hărți pe care răspândise tot soiul de nasturi, reprezentând pentru el trupele germane. Trăgea pe hartă săgeți, imaginându-și că sunt direcțiile de contraatac.
O informare despre vreo înfrângere, referitoare la nimicirea unei armate existente doar în închipuirea lui Hitler, îl putea costa viața pe raportor.
Hitler nu avea posibilitatea să aprofundeze situația reală a problemei, și nici nu dorea s-o cunoască. Întâmpina, cuprins de frenezie, orice știre despre înfrângere, îi acuza pe generali de trădare, condamnându-i fără cruțare la execuția prin împușcare.
Dacă lucrurile se desfășurau mulțumitor, atunci acelui comandant care răzbise până aici pentru a primi ajutoare și directive, după ce îi erau oferite toate asigurările referitoare la miracolul armatei lui Wenck, care mărșăluia de urgență spre Berlin, i se înmâna o decorație și i se făcea vânt la suprafață, pe câmpul de luptă.
Aflând că al 56-lea corp de tancuri, comandat de generalul Weidling, se retrăsese la Küstrin după ce suferise o înfrângere, Hitler se înfuriase și ordonase ca Weidling să fie împușcat. Generalul s-a prezentat la adăpostul subteran, dar Hitler, nedându-și seama pe cine are în față, a început să-l inițieze pe Weidling în planul său de apărare. În acest plan fantastic locul principal îi era atribuit armatei lui Wenck, care însă nu putea participa la el deoarece se afla încercuită de trupele sovietice, ca de altfel și formația lui Weidling din care mai rămăseseră doar câteva subunități fărâmițate și inapte de luptă. Weidling a plecat, așteptând să fie executat. Dar a fost chemat din nou și… – capriciu de tiran – , numit comandant al apărării Berlin-ului ceea ce, după spusele lui Weidling, în condițiile date echivala cu moartea.
„Ordinele sale contradictorii și isterice dezorientau totalmente conducerea germană, care și fără asta era destul de confuză”, scrie în manuscrisul
său
inedit
șeful
gărzii
personale
a
lui
Hitler,
Obergruppenführer-ul SS și generalul-colonel de poliție Rattenhuber. Acesta relatează că, mai înainte, lui Hitler îi plăcea să producă senzație prin aparițiile sale inopinate în rândurile armatei operaționale. În general, acestea erau de scurtă durată. După ce se întreținea cu comandanții, se arăta pentru o clipă trupelor, pentru ca apoi să dispară numaidecât. Rattenhuber 102
îl însoțise pe Hitler și atunci când acesta, împreună cu Mussolini, efectuase unica sa deplasare de mai lungă durată pe frontul de Est, în anul 1941, la Brest și Uman. La Brest, Hitler se plimbase triumfător printre ruinele citadelei.
Dar toate acestea se petrecuseră până să se îi resimțit primele lovituri mai importante. „Șirul înfrângerilor și insucceselor de pe frontul de Est, năruirea planurilor sale militaro-politice, care au fost extrem de puternic afectate de zdrobirea trupelor germane la Stalingrad, au reușit să-l debusoleze pe Hitler”. Și pusese capăt deplasărilor sale pe front.
După atentatul la viața lui din 20 iunie 1944, săvârșit la cartierul general din Prusia Orientală, „spaima și neîncrederea în oameni l-au cuprins pe Hitler, iar crizele isteriforme au devenit din ce în ce mai dese”.
Acum însă „făptura lui arăta literalmente ca o epavă, masca spaimei și a dezorientării i se pecetluise pe chip. Ochi rătăcitori de maniac. Glas abia auzit, capul tremurând, mers împleticit și mâini bâțâindu-i-se”.
Dincolo de zidurile cancelariei Reich-ului piereau oameni amăgiți de Hitler. Iar în adăpostul subteran, bizuindu-se pe un miracol, pe previziunile horoscoapelor, pe instinctul Führer-ului, erau unii care huzureau într-o atmosferă de intrigi, frământări și șocuri, având la dispoziție mai multă
hrană decât le făcea trebuință.