părăsească astfel frontul. În noaptea de 2 mai a trimis emisari. În ziua de 2
mai, dis-de-dimineață, Weidling a trecut linia frontului. S-a adresat prin radio garnizoanei din Berlin:
„În ziua de 30 aprilie, Führer-ul ne-a lăsat în voia soartei, pe toți cei care i-am jurat credință. Iar voi considerați încă, pentru a vă conforma ordinului Führer-ului, că trebuie să luptați înainte apărând Berlin-ul, în ciuda lipsei de armament greu și muniții, fără să țineți seama de conjunctura generală care face ca lupta să fie totalmente fără sens.
Cu fiecare ceas în care continuați lupta, nu faceți decât să prelungiți îngrozitoarele suferințe ale populației Berlin-ului și ale răniților noștri.
Oricine va cădea în lupta pentru Berlin, se va jertfi inutil.
De acord, cu comandamentul suprem al trupelor sovietice, vă cer încetarea imediată a luptei”.
În ziua de 2 mai, Berlin-ul a capitulat.
130
• VERIGA LIPSĂ
O anume viață își continua, în afara noastră, cursul ei pe acest pământ, în răstimpul când noi aprofundam amănuntele ultimelor zile ale cancelariei Reich-ului.
Într-o bună zi am poposit la o periferie a Berlin-ului, unde fuseseră
amplasate câteva birouri ale statului-major. Lângă clădirea ce ne fusese indicată pentru cazare, se afla o teleguță încărcată cu tot soiul de boarfe și alimente, având montat în față un steag italian în culorile alb-roșu-verde. O
vacă legată de acest vehicul își aștepta răbdătoare stăpânii.
Am pătruns în locuința din care răzbăteau sunete de muzică. Toate ușile erau date la perete. Într-o cameră încăpătoare ședeau niște italieni cu veșminte flendurite și murdare, ținând pe genunchi câte o cutie mare de carton și ascultând visători melodia. Muzicantul lor, un tânăr ciufulit, bătea într-o deplină uitare de sine clapele pianinei. În fața lui, pe clavir, se afla o păpușă minunată, scoasă și ea tot dintr-o cutie ca ale celorlalți. În drumul lor încoace, italienii trecuseră pe lângă un depozit en-gros de jucării și fiecare din ei își luase câte o păpușă.
Când ne-au observat, s-au ridicat zgomotos de la locurile lor. Ca răspuns la întrebările noastre, adresate în germană, au început să dea din cap cu înverșunare, refuzând să vorbească în limba dușmanului. O cascadă de gesturi și exclamații se revărsa asupra noastră. Voiau să exprime ceva, ducându-și mâinile la inimă. Iar muzicantul luă păpușa de pe pianină și mi-o oferi mie. Toți îi aprobară inițiativa, bătându-l pe spinare.
Au plecat peste puțin timp, luându-și cu ei cutiile mari de carton în care se aflau păpușile. Îi aștepta teleguța cu bagaje și vaca, aceasta trebuind să-i hrănească pe noii stăpâni în lungul lor drum până în Italia.
Hitler kaputt! ne spuseseră italienii, în locul unui salut de rămas bun.
Da, fără îndoială, acesta era adevărul.
•
Din păcate, în acele zile nu luasem cunoștință de depozițiile a doi dintre cei mai importanți martori în privința morții lui Hitler, Günsche și Rattenhuber.
Amândoi fuseseră luați prizonieri într-un sector ce aparținea armatei învecinate nouă. Mai târziu, mărturiile lor s-au întâlnit la arhive cu documentele noastre. Și iată că abia acum le citesc.
Și cât de necesar ne-ar fi fost atunci un martor al morții lui Hitler, care să
știe ceva despre arderea și înmormântarea lui. Anticipând puțin asupra faptelor, pot afirma că un asemenea martor fusese totuși găsit.
131
Ancheta noastră se și apropia de încheiere, când ostașii din serviciul de informații al locotenent-colonelului Klimenko au reținut un SS-ist din garda personală a lui Hitler. Se numea Harry Mengershausen. Era un flăcău voinic, lat în spate, care încercase să se deghizeze în haine civile. Paltonașul pe care îl purta îi venea atât de strâmt, încât era evident că aparținea unui alt trup, iar mânecile îi erau atât de scurte încât mâinile zdravene îi ieșeau mult în afară. Maiorul Bîstrov îl interoga, eu traduceam. Ședeam pe câțiva bușteni, în curte.
„În ziua de 30 aprilie am fost de gardă la cancelaria Reich-ului, ne povestea Mengershausen, și patrulam pe coridorul unde se găseau situate bucătăria și sufrageria verde. În afară de asta răspundeam și de supravegherea grădinii, deoarece la o distanță de optzeci de metri de sufrageria verde se afla adăpostul antiaerian al Führer-ului.
Pe când patrulam pe coridor și m-am apropiat de bucătărie, m-am întâlnit cu un cunoscut de-al meu, care se ducea într-acolo, Bauer, curierul Führer-ului. Mi-a spus că Hitler se împușcase în bunkerul său. M-am interesat unde era soția Führer-ului. Bauer mi-a răspuns că și ea zace moartă în bunker, dar nu știa dacă se otrăvise sau se împușcase.
Cu Bauer am stat de vorbă doar câteva minute: se grăbea la bucătărie.
Acolo se gătea pentru suita lui Hitler. Peste puțin timp s-a înapoiat în bunker.
Nu am crezut în știrea lui Bauer privitoare la moartea lui Hitler și a soției sale, și am continuat să patrulez în sectorul meu.
N-a trecut mai mult de un ceas de la întâlnirea mea cu Bauer când, ieșind pe terasă, care se afla la vreo 60-80 de metri de bunker, i-am văzut deodată
pe adjutantul personal al Führer-ului, Sturmbannführer-ul Günsche și pe valetul lui, Sturmbannführer-ul Linge, cărând prin ieșirea de rezervă a bunkerului cadavrul lui Hitler și depunându-l la vreo doi metri de ușă, pentru ca apoi să se întoarcă și s-o aducă, după câteva minute, pe Eva Braun moartă, pe care au așezat-o tot acolo. Mai la o parte, lângă cadavre, erau două canistre, de câte douăzeci de litri, cu benzină. Günsche și Linge au început să toarne benzina peste cadavre și să le dea foc”.
Maiorul Bîstrov se interesă dacă mai asistase altcineva din corpul de gardă la arderea cadavrelor.
Mengershausen nu știa nimic precis în această privință. „Dintre toate santinelele de gardă, cel mai aproape de bunkerul lui Hitler, în timpul acela, eram doar eu”. Mengershausen se plecă și începu să ne deseneze pe pământ, cu o așchie, planul grădinii.
Astfel se completase veriga lipsă, un participant sau un martor la arderea cadavrelor, care era atât de important mai ales în prima etapă a misiunii 132
noastre, când îl căutam pe Hitler. Apoi ne dusesem cu Mengershausen într-o încăpere și notasem toate cele comunicate de el.
De la postul său, Mengershausen nu-i putuse vedea decât pe Günsche și Linge. Însă, adăpostiți în bunker, ferindu-se de proiectile, Goebbels, Bormann și ceilalți supravegheaseră cum se dădea foc cadavrelor.
În apropiere, pe Alexanderplatz, luptele continuau. Cancelaria Reich-ului se află sub un tir intens. Șuierat de proiectile, bubuit prelung de explozii, vârtejuri de pământ, pocnete și zgomot de geamuri sparte. Vântul biciuitor făcea să fâlfâie îmbrăcămintea cadavrelor. Focul se zvârcolea, dând să se stingă. Benzina ardea, consumându-se rapid. Atunci turnau din nou din canistre, și dădeau iarăși foc.
Dar ce se întâmplase după aceea cu Mengershausen?
Acționase de unul singur, fugise, fără să mai aștepte noi dispoziții. „În aceeași zi, de 30 aprilie, m-am schimbat în haine civile și m-am ascuns în adăpostul subteran”.
