Am întrebat-o pe gazdă a cui e prăvălia de jos, din casa lor (o observasem când urcasem noaptea în locuință) și dacă este de mult timp bătută în cuie.
Femeia îmi răspunse că prăvălia, cu articole de vopselărie și chimicale, îi aparține soțului ei și că au închis-o încă de acum două luni.
— Am agonisit-o prin muncă cinstită. Vai, nu ne-a fost atât de ușor până
am reușit s-o avem. Iar acum, uite… a oftat ea încetișor. Das Geschäft macht keinen Spass mehr. (Comerțul nu-ți mai face plăcere).
Dimineața stăpânul casei m-a întrebat, ce părere am, va putea oare să
treacă astăzi pe cutare stradă, să se ducă la dentistul său? I-am răspuns, afirmativ, războiul este război, însă o durere de dinți îl poate înnebuni pe un om. Mi-a replicat că nu-l dor dinții, dar că se înțelesese cu doctorul, încă de acum două săptămâni, ca astăzi să fie la el.
Flori proaspete în vază, tăiate din grădină, a doua zi după ce căzuse orașul, vizită la dentist în cea de a treia zi.
Ce însemna asta? O atracție egoistă pentru echilibru, rezistență, simț al măsurii? Nu egoismul acesta fusese aliatul lui Hitler atunci când pusese mâna pe putere?
Vedeam pe fereastră, la intersecție, o fată binecunoscută mie, dirijând circulația. Gesticula cu stegulețele, dădea liber mașinilor, izbutind în același timp să-și ducă palma la tâmplă și să salute, iar militarilor, care utilizau pentru deplasările lor biciclete capturate, să le confiște velocipedul, conform 72
unui ordin dat de comandantul frontului. Și, lângă ea, pe trotuar, se formase un munte întreg de biciclete.
Peste drum, un ostaș scotea un butoiaș pe ușa de la intrare. Înmuind în el o pensulă groasă, prinsă de un băț scurt, acoperea cu vopsea, așezat pe vine, uriașele litere ale jurămintelor lui Goebbels desenate pe partea carosabilă: Berlin bleibt deutsch (Berlin-ul rămâne german).
Pe același drum, nu de mult, pornise spre Est infanteria motorizată
germană…
La ușa locuinței bătea cineva. Era un bărbat îmbrăcat într-un palton scurt, purtând pe cap o șapcă de culoare închisă. Aflase că sunt ruși în casă și cerea voie să stea de vorbă cu superiorul nostru. După ce și-a scos șapca, ne-a expus nervos miezul problemei: ieri, când unitățile noastre pătrunseseră în Berlin, el le ieșise în întâmpinare, împreună cu nevastă-sa (ne-a arătat cu mâna spre ușă, dincolo de care, pe terasa scării, îl aștepta o femeie gravidă.)
— Ne-am repezit spre ruși să-i îmbrățișăm, dar ostașii dumneavoastră
ne-au respins.
Nevastă-sa a intrat și ea, tot atât de palidă ca și el. Încheiat la toți nasturii, paltonul cenușiu îi era mult săltat pe abdomenul crescut. Bărbatul vorbea cu asprime despre nerăbdarea cu care așteptase ziua când avea să scape de Hitler, despre câte speranțe își pusese în ea și despre cum se petrecuse întâlnirea unui muncitor german cu Armata Roșie. Glasul îi era înfierbântat de amărăciune și de hotărârea cu care își exprima părerea. Soția, tăcând, îl susținea dând din cap.
Eram emoționați, dar și surzi totodată.
Cât de mult dorisem să credem, la începutul războiului, că bombele care fuseseră lansate asupra Moscovei și nu explodaseră, se datorau unor mâini prietene germane, cât ne străduisem să găsim o cât de infimă confirmare a solidarității lor cu noi și cum, treptat, ne pierduserăm orice încredere, devenind necruțători. Și-acum iată, nu-l putusem îmbrățișa pe omul acesta.
Mi-am amintit de o scrisoare primită din Ural, pe numele lui Kurkov. Am recitit-o. Nevasta lui Kurkov îi scria că ascultase la radio despre luptele care se desfășurau la Berlin și că se gândea la eroismul acelora care, atât de departe de casă, se băteau de moarte cu dușmanul, în cel mai mare oraș al acestuia, iar acum, după cum se zicea, izbânda nu se va mai lăsa mult timp așteptată. „Te înștiințez, îi scria ea, că au sosit la cășile lor Gonșa, Ragozin și Popov, răniți. Kolea, am fost la moară și am trecut pe lângă Ragozin. Ragozin șade, cântă la muzicuță, iar mie îmi pare tare rău. Kolea, numai de te-aș
vedea, barem și cu un singur ochi. Tare mi-e dor de dumneata, tot așa ca și copiilor mei.
73
Deocamdată la revedere. Rămânem vii și sănătoși, ceea ce-ți dorim și dumitale. Vă sărutăm de 999 de ori și v-am mai săruta o dată, dar e tare departe de matale”.
Colonelul mi-a cerut:
— Tradu-i lui Huber, pe neamț îl chema Gustav Huber, că Ley, Führer-ul lor sindical, a declarat că muncitorul german nu-i un muncitor oarecare, ci un adevărat domn și, că și nivelul lui de trai e ca atare. Întreabă-l, este adevărat?
Huber a dat cu încăpățânare din cap:
— Muncitorul german a rămas același proletar.
74
• NIMIC SIGUR
4 mai. Dis de-dimineață. Peste Alexanderplatz se ridică un ușor văl de ceață
roșiatică. Cam rece. În mijlocul pieței, un campament: resturile garnizoanei Berlin-ului, ce fusese nimicită. Toți dorm de-a dreptul pe caldarâm, înfășurați în pături soldățești. Câte unul s-a trezit, adastă un timp, apoi își trage și mai mult pătura peste cap. Surori medicale în tunici de culoare închisă și cu băsmăluțe albe, se ocupă de răniți.
Ostașii luați prizonieri dorm și pe aleea paradelor, Unter den Linden. Pe ambele părți, numai ruine. Case cu pereții căscați. Din când în când se mai surpă fărâme de zid.
Pe caldarâmul din piatră cubică trece huruind o teleguță încărcată cu boccele; era împinsă cu îndârjire de două femei, care de bună seamă se înapoiază din împrejurimile Berlin-ului. Huruitul teleguței irumpe năvalnic în mijlocul ruinelor încremenite, al năruirii totale.
Iarăși suntem la cancelaria Reich-ului.
Cine-i ultimul om care l-a văzut pe Hitler? În general, cine l-a văzut aici, în adăpostul subteran, pe Hitler în viață? Ce se știe despre soarta lui?
Karl Friedrich Wilhelm Schneider, mecanicul garajului:
„Nu știu dacă Hitler s-a aflat la Berlin până la 1 mai 1945. Personal nu l-am văzut”.
Dar la 1 mai, în garajul subteran al cancelariei Reich-ului, după cum mai declarase, a auzit despre sinuciderea lui Hitler de la șoferul acestuia, Erich Kempka, și de la șeful garajului. „Zvonul s-a transmis de la om la om. Toată
lumea vorbea, dar nimeni nu știa nimic precis.” Confruntând zvonul acesta cu ordinul pe care-l primise de la secretariatul lui Hitler de a duce benzină la Führerbunker, el își făcuse o anumită părere în legătură cu necesitatea care determinase cererea de a se căra benzina.
Un bărbat la vreo cincizeci de ani, care se prezentase oficial: Wilhelm Lange, bucătar-șef la bucătăria intendenței de casă a Führer-ului de pe lângă
