Goebbels, însoțit de un grup de corespondenți de presă, vizitase în vara anului 1942 nava Prinz Eugen, un crucișător greu, comandat de Voss. Lui Goebbels îi datora avansarea. Și, destul de recent, abia în februarie, când cartierul general se mutase la Berlin, Goebbels cu soția și Voss fuseseră
invitați la un dineu de familie la Grossamiral-ul Dönitz. Se purtaseră discuții din cele mai diverse, se referiseră și la apărarea Berlin-ului. „Am vorbit și despre necesitatea organizării unor întăriri de stradă mai puternice, precum și despre atragerea mai largă, în acțiunea de apărare, a tineretului din Volksturm, dar toate aceste probleme au fost atinse în treacăt și oarecum superficial.” Iar plăcuta seară nu le mai fusese tulburată de invazia cine știe căror gânduri alarmante.
Mânați de evenimente în adăpostul subteran, se întâlniseră aici ca vechi cunoscuți. Iar ieri, mai înainte de a pleca cu brigada lui Moncke, Goebbels îi spusese, luându-și rămas bun de la el: „Acum, pentru noi, totul este pierdut”.
Soția lui Goebbels adăugase: „Ținem mult la copii, însă acum nu mai putem pleca nicăieri cu ei”.
66
Maiorul Bîstrov și Voss se aflau amândoi în groaznica și umeda odaie din adăpostul cancelariei, unde zăceau copiii sub pleduri.
Voss era zguduit, distrus, copleșit. Tăceau. Fiecare se gândea la altceva.
În aceeași zi, maiorul Bîstrov îmi destăinuise ce se întâmplase după aceea.
Pare-se că Voss, total doborât, se smucise brusc de la locul său și o luase la fugă. Bîstrov pornise după el, pe coridorul adăpostului cufundat în beznă. În orice clipă Voss se putea ascunde în cine știe ce ungher, dispărând în vreo tainiță misterioasă. Dar l-a ajuns din urmă și și-a dat seama că fusese doar un acces de deznădejde, fără rost, fără vreo speranță de a se dosi undeva.
•
Copiii fuseseră descoperiți într-una din odăile adăpostului, de către locotenentul-major Iliin, în ziua de 3 mai.
Zăceau în niște paturi suprapuse, îmbrăcați în cămășuțe de noapte sau pijamale. Pe chipuri li se așternuse o rumeneală vineție, datorită acțiunii cianurii de potasiu.
Mai târziu, după ce a citit aceste rânduri, L. Iliin îmi scrisese: „Iată, eu sunt chiar acel locotenent-major Iliin și vă mulțumesc mult că n-ați uitat să
pomeniți și de mine… Am fost acolo, împreună cu ostașii mei Șaraburov, Palkin și încă un ostaș, căruia nu-i cunosc numele de familie, de naționalitate evreu, și care-mi fusese dat ca translator pentru orice eventualitate. În clipele acelea trăgeam și noi, trăgeau și alții asupra noastră, dar, din fericire, am rămas în viață. De la Goebbels, din cabinet, din biroul său de lucru, am luat un „Walther” de 6.35 mm, încărcat cu un încărcător, de rezervă; mai erau acolo două geamantane cu documente, două costume, un ceas. Ceasul lui Goebbels se află acum la mine, mi-a fost lăsat ca neprezentând nicio valoare și îl păstrez drept amintire.
În ziua de 3 mai, fiind ceva mai liber, am colindat prin cancelaria Reich-ului și prin magaziile cu alimente. Ei, acum toate astea-s niște povești uitate… Cam atât în privința celor ce-am vrut să vă scriu.
… Iar în camera unde zăceau copiii otrăviți, nu s-a găsit nimic altceva decât așternuturile. Am întrebat, prin translatorul meu, de ce au otrăvit copiii, că erau nevinovați”.
•
În spitalul cancelariei Reich-ului, printre cadrele sanitare fusese găsit un doctor, Helmuth Kuntz, implicat în omorârea copiilor. Lucrase la direcția sanitară SS a Berlin-ului, iar în ziua de 23 aprilie, când unitatea sa se desființase, se pomenise repartizat la cancelaria Reich-ului.
Un bărbat nebărbierit, cu ochii duși în fundul capului, îmbrăcat într-o uniformă SS, care vorbea sacadat, ofta, sucindu-și și răsucindu-și degetele mâinilor. Era, poate, singurul de aici, din adăpostul subteran, care nu-și 67
pierduse sensibilitatea din punct de vedere nervos față de toate evenimentele la care fusese martor. Ne povestise:
„La 27 aprilie, înainte de cină, pe la orele 8-9 seara, am întâlnit-o pe soția lui Goebbels în coridor, lângă intrarea în bunkerul lui Hitler. Mi-a spus că
vrea să mi se adreseze în legătură cu ceva foarte important. Și a adăugat pe loc: situația s-a agravat acum în asemenea măsură, încât, probabil, va fi nevoie ca, amândoi, să omorâm copiii. Mi-am dat consimțământul”.
În ziua de 1 mai fusese chemat telefonic de la spitalul care se afla la vreo 500 metri de „bunkerul Führer-ului”.
„Când m-am prezentat în bunker, i-am găsit în cabinetul de lucru chiar pe Goebbels în persoană, pe soția lui și pe secretarul de stat Naumann, de la ministerul propagandei, în plină discuție.
Am așteptat lângă ușa cabinetului aproximativ 10 minute. După ce Goebbels și Naumann au ieșit, soția lui Goebbels m-a poftit să intru în cabinet și mi-a comunicat că s-a și luat hotărârea (era vorba de omorârea copiilor) deoarece Führer-ul a murit și, în jur de orele 8-9 seara, unitățile aveau să încerce a ieși din încercuire, motiv pentru care lor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să moară. Altă soluție nu mai exista.
Discutând cu dânsa, i-am propus soției lui Goebbels să trimitem copiii la spital și să-i punem sub tutela Crucii Roșii, fapt cu care ea n-a fost de acord, declarându-mi: pentru copii e mai bine să moară.
După vreo 20 de minute, în vreme ce încă mai dezbăteam problema, Goebbels s-a întors în cabinetul de lucru a mi s-a adresat cu cuvintele:
«Doctore, îți voi fi foarte recunoscător dacă o vei ajuta pe soția mea la uciderea copiilor».
l-am propus și lui Goebbels, așa cum îi propusesem și soției sale, să
trimitem copiii la spital sub ocrotirea Crucii Roșii, la care el mi-a răspuns:
«Este imposibil să facem așa ceva, deoarece sunt totuși copiii lui Goebbels».
După aceea Goebbels a plecat, iar eu am rămas cu soția sa, care timp de vreo oră s-a ocupat de pasiențe.
Aproximativ peste un ceas Goebbels s-a întors din nou, împreună cu locțiitorul gauleiterului orașului Berlin, Schacht. Întrucât, după cum am înțeles din convorbirea lor, acesta trebuia să plece, pentru a străpunge frontul, cu niște unități ale armatei germane, Schacht și-a luat rămas bun de la Goebbels…
După plecarea lui Schacht, soția lui Goebbels mi-a spus: «Acum ai noștri se duc, iar rușii pot veni aici în orice clipă și ne pot opri, așa că trebuie să
grăbim rezolvarea problemei». Goebbels a intrat din nou în cabinetul său de lucru, iar eu și soția sa ne-am dus în apartamentul lor (din bunker), unde ea a luat o seringă plină cu morfină dintr-un dulap aflat în vestibul, și mi-a 68
înmânat-o, după care am pătruns în dormitorul micuților. Aceștia, între timp, se și culcaseră în paturi, dar nu adormiseră.
Soția lui Goebbels i-a liniștit: «Copii, nu vă fie teamă, doctorul o să vă facă
un vaccin, din celea care se fac acum copiilor și ostașilor». După ce a rostit aceste cuvinte a ieșit din odaie, iar eu am rămas singur și am început să
administrez morfina… Injecțiile le-am făcut în antebraț, mai jos de cot, câte o jumătate de centimetru cub… Apoi am ieșit iarăși în vestibul și i-am spus lui Frau Goebbels că trebuie așteptat vreo zece minute, până adorm copiii, și totodată m-am uitat la ceas, erau orele 20:40.”
Deoarece Kuntz îi spusese că nu știa dacă o să aibă atâta tărie sufletească
