Anne ciugulea fără chef din mâncare în timp ce unchii ei discutau din nou despre Hornby. Trecuse aproape o săptămână de când ducele de Gloucester plecase. Nu primiseră nicio veste de la el, iar durerea din gâtul şi din ochii ei nu se ameliorase.
Lângă ea, Izzie oftă când unchiul James începu să spună
din nou povestea despre cum încercase el să îşi dovedească
loialitatea faţă de yorkişti, luându-l prizonier pe regele Henric. Era o poveste pe care o auziseră de multe ori înainte, despre cum, după bătălia de la Towton şi înfrângerea armatei casei de Lancaster, Henric fugise şi petrecuse luni întregi ascunzându-se în casele nobililor din nord, care încă îi erau loiali.
— Tocmai lua cina cu decanul de la Windsor când noi am dat buzna peste ei, povestea unchiul ei. L-am dus la castelul de la Clitheroe şi l-am închis acolo peste noapte, înainte de a-l duce la Londra. Se opri din povestit, cu o expresie sumbră
pe chip. Da, am fost recompensat, dar nu aşa cum mi-aş fi dorit, şi prezentul demonstrează faptul că, deşi l-am ţinut pe Henric în Turn, lucrul acesta nu i-a garantat lui Eduard ascensiunea la tron.
— Henric este doar un pion, spuse Robert. Întotdeauna, regina lui a fost cea care a făcut toate mutările. Şi nu mă
surprinde faptul că nu va renunţa la încercarea de a-i asigura tronul fiului ei.
— Dar bătrânul rege chiar este nebun? întrebă Anne.
— Suficient de nebun, spuse James, turnând mai mult vin în cupe, din pivniţele proaspăt aprovizionate. Dar poate nu la fel de nebun precum Warwick. Cine ar fi crezut că acesta s-ar întoarce împotriva lui Eduard şi s-ar alia cu vechiul lui duşman, Margareta de Anjou?
35
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Warwick vrea să îi arate lui Eduard că nu poate domni fără sprijinul său, spuse Robert. Întotdeauna a fost o persoană care a exploatat slăbiciunile celorlalţi în folosul său.
— Poate că i-ar plăcea să fie el însuşi rege, sugeră James.
— Dacă nu rege, cel puţin făuritor de regi. Dacă s-ar putea descotorosi de Eduard, l-ar pune probabil pe Clarence pe tron.
— Asta ar fi într-adevăr o tragedie. L-am cunoscut pe Clarence şi cred că este un cap sec.
— Ce vrei să spui? întrebă Anne.
— Unchiul tău vrea să spună că este idiotul familiei; dirijat cu uşurinţă prin promisiuni de măreţie.
— Ce se va întâmpla? întrebă Anne.
— Zvonurile susţin că Warwick şi Clarence s-au întâlnit cu Margareta de Anjou la curtea regelui francez Ludovic.
— Duşmani de moarte unindu-şi forţele? râse James. Nu va ieşi nimic din asta. Se va întoarce în curând acasă, cu coada între picioare, ca un câine biciuit.
— Nu ştiu, spuse Robert cu seriozitate. Warwick va face orice pentru ca lucrurile să iasă cum doreşte el, iar el şi Eduard nu s-au pus niciodată de acord cu privire la tabăra pe care ar trebui s-o sprijine în războiul francez. Cred că vor mai urma multe lupte, spuse el şi, cu toate că salonul se încălzise datorită focului generos, un fior rece o străbătu pe Anne în timp ce îi asculta.
— Este posibil să fim chemaţi să luptăm pentru rege, îi spuse unchiul James. Dacă ducele de Gloucester trimite după noi, nu îl putem refuza.
— Şi dacă între timp vine lordul Stanley? întrebă ea.
— Şi el va merge să lupte pentru rege. Nu veţi fi în niciun pericol dinspre partea lui.
Robert îşi zăvorî uşa camerei, dar, în loc să se întindă în pat, se holba la cerul senin al nopţii. Un halou colorat înconjura luna plină. Noaptea avea să aducă un îngheţ care 36
- ELIZABETH ASHWORTH -
va transforma apa de pe drumuri în gheaţă. Fu străbătut de un tremur şi speră în sinea lui ca niciun mesager să nu vină
încă de la York. Zilele reci petrecute în şa şi nopţile şi mai reci sub acoperişul fragil al unui cort nu îl atrăgeau prea mult, iar o campanie împotriva lui Warwick însemna, de asemenea, că nunta lui cu Isabella va trebui amânată.
„Blestemat să fie”, gândi el, cuibărindu-se în patul rece ca gheaţa. Era sătul să aştepte ca trupul cald al logodnicei sale să îi încălzească aşternuturile. Întreaga lui viaţă părea să fie un lung şir de aşteptări: aştepta ca regele să le înapoieze Hornby, aştepta pacea, aştepta să se însoare.
Stând cu ochii deschişi, neîndrăznind să îşi mute picioarele din singurul loc pe care îl încălzise, se gândi la ceea ce îi spusese James despre Anne. Nepoata lui chiar păruse mai distrată decât îi stătea în fire, în această ultimă
săptămână, deşi putea doar să ghicească motivul. Minţile femeilor nu erau niciodată uşor de înţeles, iar Anne nu mai era fetiţa care să se mulţumească cu un platou cu bomboane şi o păpuşă nouă, ci se transformase într-o fiinţă mofturoasă, care adesea îşi supăra mătuşa cu dorinţa ei de a sta singură
în cameră: iar Elizabeth era şi mai rău. Cerul să îl apere pe bărbatul care avea să o ia de soţie, gândi Robert, în timp ce riscă şi se întoarse pe o parte, pentru a scăpa de apăsarea asupra piciorului său bolnav.
Când tatăl şi fratele lui muriseră la Wakefield, el şi James călăriseră toată noaptea să ajungă la Hornby, pentru a-şi proteja nepoatele şi castelul împotriva vreunei revendicări.
James avusese încredere că, dacă Hornby avea să îi rămână
lui Anne, el ar primi tutela ei şi ar păstra castelul până când ea va împlini vârsta potrivită, când el îi va putea alege un soţ
potrivit, care să nu îi provoace probleme. Totuşi, în ciuda sprijinului lor continuu acordat regelui Eduard, acesta încă
insista ca tutela să îi fie dată lui Stanley. Dar dacă James avea dreptate şi Anne era îndrăgostită de ducele de Gloucester? Puteau folosi asta în avantajul lor? se întrebă
Robert. În ciuda ambiţiilor fratelui său, Robert nu-şi imagina 37
- POVARA LOIALITĂŢII -
