— Vei fi de acord, Anne?
— Da, spuse ea după o clipă, ştiind că nu avea de ales.
44
- ELIZABETH ASHWORTH -
Cu aproape o săptămână mai târziu, în timp ce soarele amiezii dispărea după metereze, lăsând o briză rece în aer, Robert luă de căpăstru calul ducelui de Gloucester, fiind recompensat cu un rânjet prietenos.
— Pe vremuri m-aţi fi certat zdravăn dacă aş fi adus acasă
un cal în asemenea stare, spuse el trecându-şi mâna peste gâtul asudat al armăsarului său, pe care îl bătu uşor cu palma, sunetul răsunând în curtea interioară.
— Am mers repede ca să ajungem înainte de căderea nopţii. Nu mi-ar fi plăcut să ne fi întâlnit pe întuneric cu ticăloşii lui Stanley, noi fiind atât de puţini.
Puţini, într-adevăr, gândi Robert. Ducele călătorise doar cu doi însoţitori. Nu avuseseră cu ei niciun drapel şi nu se îmbrăcaseră cu nicio tunică care să îi dea de gol, iar armura pe care o purtau le fusese acoperită de pelerine, capetele fiindu-le dezgolite.
— Restul oamenilor mei merg să se întâlnească cu trupele regelui, dar în ceea ce mă priveşte, mi-am spus că nu mi se va simţi lipsa o zi sau două.
Robert observă privirea ducelui scrutând ferestrele de sus şi ştiu că o căuta pe Anne. James îi povestise o parte din conversaţia pe care o avusese cu nepoata lor şi, deşi îl asigurase de bunăvoinţa ei, Robert încă se simţea neliniştit.
Anne era tânără şi i-ar fi fost imposibil să îşi contrazică
unchiul, care o crescuse în aşa fel încât să îl respecte şi să îl asculte. Robert ştia că James era de neclintit odată ce îşi făcea o părere sau îi venea vreo idee. Acest lucru îi era util în bătălii şi îi oferea determinarea de a nu renunţa la Hornby, dar acum se folosea de Anne ca de un pion, o piesă care putea fi sacrificată, fapt pentru care Robert nu se putea abţine să nu îi pară rău pentru fată.
În timp ce îl urma pe duce şi pe oamenii săi în susul scărilor, James ieşi în întâmpinarea lor. Anne îl însoţea, iar Robert ştia că fratele lui fusese să o caute, pentru a se asigura că avea să fie acolo, întâmpinându-şi oaspeţii. Anne 45
- POVARA LOIALITĂŢII -
părea ruşinată şi îi arunca ducelui ocheade pe sub genele dese, ca şi cum nu ar fi îndrăznit să îl privească direct.
James, pe de altă parte, părea încântat, întâmpinându-l călduros pe duce, ca şi cum ar fi aşteptat veşti bune.
James îi făcu semn lui Anne să le toarne vin, iar Robert observă că mâinile fetei tremurau, făcând lichidul roşiatic să
se agite în pahar asemenea valurilor spărgându-se de ţărmul mării. Îl văzu pe Diccon zâmbindu-i în timp ce îşi luă paharul din mâinile ei, iar obrajii lui Anne se îmbujorară şi mai tare, în timp ce îşi cobora privirea în podea. „Precum un miel de sacrificiu”, gândi Robert, privind scena. Spera ca rezultatul să merite sacrificiul pentru toţi, dar mai ales pentru Anne.
Deşi alternativa nu era mai bună. Poate că iminenţa a ceea ce fusese pus la cale îi chinuia conştiinţa. Dacă ar fi fost luată şi căsătorită cu unul din bărbaţii familiei Stanley, s-ar mai fi simţit atât de tulburat de soarta ei? se întrebă Robert.
James îşi conduse oaspetele spre un scaun lângă foc, trimiţând servitorii după apă caldă şi prosoape, în timp ce oamenii ducelui cotrobăiră prin desagii lor după ciorapi curaţi şi uscaţi. Pelerinele le fuseseră puse la uscat, aburul ridicându-se spre grinzi în timp ce mirosul de lână udă se lupta cu aromele mâncărurilor ce erau aduse pentru cina târzie. Robert putea simţi că fratele său era nerăbdător să
audă veştile despre decizia regelui cu privire la Hornby şi îl privi pe James apăsându-şi degetele pe buze pentru a treia oară, parcă încercând să îşi înăbuşe fluxul întrebărilor.
În cele din urmă, toată lumea era curată şi uscată, şi se aşezară la masă.
— Aduceţi veşti din partea regelui? întrebă James.
Ducele ezită, iar Robert, care îl cunoştea destul de bine, se aştepta la veşti proaste.
— Nu vrea să cedeze, spuse el. Este decis să respecte litera legii şi consideră că pământul aparţine nepoatelor tale.
Ducele se opri, iar Robert îl observă întorcându-şi privirea spre Anne. Lângă ea, expresia lui James era rezervată, dar Robert ştia că fratele lui era atât furios, cât şi dezamăgit.
46
- ELIZABETH ASHWORTH -
— Nu voi renunţa, bombăni el. Dar vă sunt recunoscător pentru că aţi intervenit în favoarea noastră, Alteţă, adăugă
el, amintindu-şi de bunele maniere.
Ducele ridică stânjenit din umeri.
— Pentru moment, spuse el, aveţi atât posesia castelului, cât şi a nepoatelor dumneavoastră. Dar, de asemenea, am venit să vă cer sprijinul regelui împotriva lui Warwick. Ştiu că nu aveţi un lord acum şi aş vrea să vă ofer amândurora locuri în casa mea.
Ducele scoase un mic pachet învelit în mătase cenuşie, pe care îl dezveli cu grijă, dezvăluind două insigne. Erau suflate cu argint şi înfăţişau un mistreţ cu colţi înfiorători şi o coadă
micuţă, cârlionţată: blazonul lui.
— Aş fi onorat dacă aţi accepta asta, spuse el, întinzând una spre James.
— Alteţă, dumneavoastră îmi faceţi mie o onoare. Sunteţi foarte amabil.
Robert privi cum fratele său îngenunche înaintea ducelui, care îi prinse insigna de pieptar.
— Veţi găsi în mine un aliat loial şi demn, şi vă voi răsplăti favoarea, spuse James. Se uită apoi la Anne, iar privirea lui Richard o urmă pe a lui. Nu mai spuse nimic, iar Robert nu era sigur că sensul ofertei fusese pe deplin înţeles, dar când îngenunche pentru a-şi primi, la rândul lui, insigna, deveni conştient că familia Harrington chiar avea o datorie de onoare faţă de ducele de Gloucester.
Mai târziu în acea seară, Anne îşi urmă unchiul pe scările spiralate din piatră, care duceau în dormitorul oaspetelui.
