că Anne ar putea deveni ducesă, chiar şi având castelul Hornby drept zestre. Dar putea fi folosită drept momeală, pentru a-l face pe duce să îl atragă pe rege de partea lor. Era păcat, îşi spuse, gândindu-se la Anne, la părul ei negru şi des şi la ochii aceia verzi. Era o fată frumoasă, şi ar fi fost o soţie dezirabilă pentru un bărbat. Dar dacă acel bărbat avea să fie Stanley, atunci Robert era de acord cu fratele său că
nu exista niciun motiv pentru ca ea să fie revendicată drept o mireasă virgină.
Anne stătea în capul oaselor în pat, ghemuită sub mantie pentru a-i ţine cald. Durerea din abdomen o străpungea în valuri care se intensificau, iar ea îşi strânse genunchii la piept pentru a încerca să şi-o calmeze. Cu ajutorul luminii pale de la lumânarea pâlpâindă putea vedea ceea ce mai rămăsese în sticla cu infuzie de ierburi pe care aşa-numita matroană Payne2, cea mai înţeleaptă femeie din sat, i-o adusese. Sperând să nu o trezească pe Izzie, care dormea liniştită lângă ea, îşi coborî picioarele desculţe pe covorul aspru care acoperea podeaua. Cu o mână lipită în locul unde durerea ameninţa să o sfâşie, merse să îşi toarne puţin din lichidul urât mirositor într-o ceaşcă şi îl bău, strâmbându-se în întuneric.
— Durerea aceasta face parte din procesul de a deveni femeie, îi spusese matroana Payne. Nu ai de ce te teme. Este modul naturii de a curăţa sămânţa nefolosită a femeii. Odată
ce te vei căsători şi vei rămâne însărcinată, va înceta.
Prima oară când Anne găsise sânge pe aşternuturile ei, nu ştiuse care era explicaţia. Crezuse că se rănise cumva în timp ce dormise, iar plânsul disperat al surorii ei nu o ajutase prea mult să se calmeze. Dar servitoarea care venise să ia cearşafurile la spălat îi explicase că sângele provenea din pântecul ei şi că lucrul acesta li se întâmpla tuturor femeilor care nu erau însărcinate. Îi dăduse atunci lui Anne nişte pânze pentru a-şi acoperi sângerarea şi luase 2 „Pain” înseamnă durere, în lb. engleză. (n.tr.) 38
- ELIZABETH ASHWORTH -
aşternuturile pătate, fără alte comentarii. La început, Anne crezuse că durerea era ceva ce trebuia să îndure, până când mătuşa ei o găsise ghemuită şi plângând în pat şi, descoperind cauza suferinţei ei, trimisese după matroana Payne.
Anne se simţise în stare să o întrebe pe femeie toate lucrurile despre care nu îndrăznise să o întrebe pe mătuşa ei, iar mai târziu, îi împărtăşise lui Izzie cunoştinţele dobândite.
Sora ei se arătase îngrozită şi spusese că era un truc destul de ieftin din partea lui Dumnezeu pentru a le vizita pe femei, iar Anne fusese şocată şi îi ceruse să se roage şi să implore iertare pentru blasfemia ei.
De asemenea, Anne o întrebase pe matroana Payne cum ajungeau bebeluşii să crească în pântecul unei femei, iar femeia îi explicase felul în care se amesteca sămânţa bărbatului cu cea a femeii. La început, Anne se arătă de-a dreptul uimită de ceea ce i se spusese. Se gândi la cei doi copii ai mătuşii şi unchiului James şi i se păru greu de crezut că un act precum cel descris avusese loc între ei. Dar matroana Payne râsese de îndoiala ei şi îi spusese că era un act plăcut, deşi, în acel moment, Anne nu putuse înţelege cum actul de a sta întinsă în timp ce un bărbat îşi împinge organul intim în ea îi putea oferi plăcere. Dar când ducele de Gloucester o prinsese de braţ şi o dusese în solar, simţise ceva încleştându-se înăuntrul ei, aproape de locul care o durea acum, şi îi oferise un sentiment după care tânjea acum. Privind patul, durerea începu să i se mai domolească
şi se închipui întinsă pe el, pregătită pentru duce. Gândul o speria şi o excita totodată.
James citi mesajul scris de un secretar şi semnat de ducele de Gloucester, cu sigiliul ataşat. Se pare că
ameninţarea dinspre Franţa era credibilă şi că Warwick şi Margareta de Anjou adunau trupe pentru o invazie menită să
îl alunge pe Eduard de pe tron. Regele, spunea ducele, era îngrijorat, mai ales după ce fusese deja forţat să împiedice o 39
- POVARA LOIALITĂŢII -
rebeliune în Yorkshire, condusă de Sir John Conyers şi de John Scrope, Lord de Bolton. Ducele îi scrisese lui James pentru a-l ruga să îi încurajeze pe localnicii care încă erau loiali familiei Harrington să lupte pentru rege. Nu spuse nimic despre moştenire, deşi într-o notă de subsol scrisă de el însuşi afirmă că avea să revină la Hornby în curând, iar James spera că atunci avea să aducă veşti mai bune; veşti pe care, poate, nu îndrăznea să le aştearnă pe hârtie, atâta vreme cât nu era sigur de materializarea lor.
James îi spuse mesagerului cu blazonul mistreţului alb prins de pălărie să meargă la bucătărie şi să ceară mâncare şi băutură.
— Servitorii îţi vor găsi un pat pentru noaptea asta. N-are rost să călăreşti înapoi spre York dacă stăpânul tău va sosi în curând încoace, îi spuse el şi, după ce bărbatul plecă, începu să se gândească la motivul pentru care Richard de Gloucester decisese să se întoarcă la Hornby, când se presupunea că trebuia să strângă oameni pentru a se întâlni cu trupele regelui în sud.
Atracţia probabil că era Anne, decise el şi pocni din degete, chemând un servitor care tocmai venise în salon cu un coş
de lemne pentru şemineu.
— Găseşte-o pe lady Anne şi spune-i că vreau să îi vorbesc în solar, spuse el.
James îşi făcu apoi de lucru cu secretarul său, dictându-i o scrisoare pe care să o trimită în satele şi cătunele din jur, pentru a le aminti oamenilor că, deşi stăpânul lor era pentru moment Thomas Stanley, ei îi datorau loialitatea supremă
regelui şi trebuiau să îşi lase căminele şi să se adune din nou, cu cal şi armură, ca să lupte alături de el. Când îşi văzu nepoata în pragul uşii, îi spuse să intre şi îi făcu semn să ia loc pe scaunul de lângă foc. Rămase tăcut până când scribul îşi termină treaba şi, luând-şi condeiele şi cerneala, se duse în biroul lui din sala principală ca să pregătească acele copii pe care să le dea mesagerilor. Apoi James se întoarse spre Anne, care îl privea răbdătoare. Dintre cele două nepoate ale 40
- ELIZABETH ASHWORTH -
sale, ea fusese întotdeauna cea mai uşor de controlat, şi spera ca Anne să nu facă mare caz în legătură cu ceea ce avea el de gând să îi ceară. Acum că Warwick îşi luase tălpăşiţa, Harringtonii aveau nevoie de un nou lord, şi cine era mai potrivit pentru poziţie decât fratele mai mic al regelui, Gloucester. Odată ce Warwick şi Clarence vor fi învinşi, tânărul duce ar urma pe linie ierarhică la tron, după
Eduard, având astfel posibilitatea să devină din ce în ce mai influent. Intervenţia sa în numele familiei lor în legătură cu castelul şi pământurile fusese demnă de laudă, iar James decisese că era timpul să îi ofere ducelui ceva care să îi menţină interesul; un dar prin care putea, totodată, să îi facă
în ciudă lordului Stanley.
Anne studie chipul unchiului ei în timp ce bărbatul îşi mută puţin scaunul înainte de a se aşeza şi îşi scutură o scamă nevăzută de pe mâneca hainei. Îi zâmbi stingher, iar ea simţi cum inima i-o ia la goană, sperând că unchiul nu avea să îi dea veşti proaste. Anne văzuse mesagerul şi ştia că
venise din York.
— Am primit vorbă de la ducele de Gloucester, spuse el în cele din urmă.
— Ţi-a dat vreo veste despre moştenire, unchiule? întrebă
Anne.
— Nu. Dar sper că va avea ceva de spus legat de această
chestiune, când va sosi.
— Ducele se întoarce la Hornby? Anne desluşi entuziasmul din propria-i voce şi nu ştiu ce să înţeleagă din zâmbetul unchiului ei, astfel că aşteptă să vadă ce altceva mai avea el de spus. Era convinsă că nu trimisese după ea doar pentru această veste.
Anne îşi aminti celelalte momente în care fusese chemată
în solar. Din câte mai ţinea minte, de fiecare dată fusese adusă înaintea unchiului ei pentru a primi o pedeapsă
datorată vreunei pozne: ba chicotise cu Izzie în timpul slujbei religioase, ba se descurcase prost la lecţii, ba lăsase şoimul 41
- POVARA LOIALITĂŢII -
