Se ridică cu un sentiment de vinovăţie şi netezi blana înainte să ridice zăvorul uşii şi să se strecoare afară. În timp ce cobora scările, neliniştea cu care era strigată deveni mai intensă şi i se alăturaseră şi alte voci. Anne începu să se grăbească, deşi treptele erau înguste şi se temea să nu cadă.
O invadaseră brusc gânduri negre legate de unchii ei şi de Richard, care puteau să fi fost răniţi.
— Iată-te! exclamă mătuşa ei când Anne intră în salon.
Flutură o scrisoare şi o prinse atât de strâns pe Anne de braţ, încât aceasta îi putea simţi unghiile ascuţite prin materialul rochiei. Sora ta a fost răpită de Stanley şi ameninţă că ne vor ataca, dacă nu te predăm şi pe tine.
Anne se holbă la chipul mătuşii sale, pe care se citea suferinţa. Cum putuseră cei din familia Stanley să o ia pe sora ei? Izzie nu era în castel? Iar armata lor nu plecase să îl sprijine pe rege? Gândurile ei se învălmăşeau, confuze. Dar dacă, la urma urmei, lordul Stanley nu mersese să îl susţină
pe rege? Dacă se decisese să profite de ocazie şi să o răpească pe sora ei şi pe ea dintr-un Hornby nepăzit? Teama prinse a o lua la goană prin trupul lui Anne. Unchiul ei lăsase acasă un mic grup de oameni să protejeze castelul în lipsa lui, considerând că o eventuală ameninţare ar fi fost neglijabilă, iar oamenii lăsaţi în urmă erau cei bătrâni sau răniţi în luptă, precum Cedric, administratorul unchiului ei, care tocmai intrase pe uşă. Cu mâna lui sănătoasă trăgea după el un tânăr pe care Anne îl recunoscu, iar când îl împinse pe băiat în faţă, vălul de păr blond i se îndepărtă de pe faţă, scoţând în evidenţă un obraz roşu şi umflat.
Cedric dădu scurt din cap.
— Lady Elizabeth nu este în castel. Am căutat pretutindeni. Dar băiatul ăsta a fost martor la ceea ce s-a 56
- ELIZABETH ASHWORTH -
întâmplat. Spune-i domniţei Harrington ce ai văzut! îi porunci el băiatului, dându-i un ghiont în spate.
— Vă rog, domniţă, bărbatul ăsta a venit… spuse băiatul, intimidat de faptul că era în centrul atenţiei. Era un bărbat mare, pe un cal mare. Avea barbă. Noi doar vorbeam, domniţă! spuse el, fără să ridice privirea din pământ. Doar vorbeam când a venit. S-a dat jos de pe cal şi a înhăţat-o pe lady Elizabeth. Ea a ţipat, iar el i-a pus mâna la gură şi a târât-o după el. Am încercat să o trag de lângă el, dar m-a lovit şi m-a trântit la pământ. Băiatul ridică ochii mari spre Anne, iar ea îşi aminti că îl văzuse în curte, lucrând în fierărie. Îşi mai amintea şi că o văzuse de mai multe ori pe sora ei privindu-l.
— Trebuie să iei oameni şi să o aduceţi înapoi pe lady Elizabeth, îi spuse mătuşa Joan lui Cedric.
— Nu pot să plec de aici, doamnă, explică el. Stăpânul mi-a spus să rămân la castel şi să vă protejez. Ar putea fi zeci de oameni, sau mai mulţi, care înconjoară castelul. Dacă ne aventurăm dincolo de porţi şi suntem ucişi, atunci Hornby ar fi complet lipsit de apărare. În plus, noi nu mai suntem oameni de luptă, adăugă el, ridicând ciotul care mai rămăsese din braţul său drept.
— I-am auzit zicând că vor aduce un tun, spuse băiatul în tăcerea care îi învăluise.
— Un tun?! Mătuşa ei privi spre locul unde doica se juca cu William şi Peggy. Ne vor ucide. Ne vor ucide pe toţi!
izbucni ea îngrozită. Îmi vor ucide copiii! Se întoarse spre Anne. Trebuie să mergi cu ei, îi spuse ea. Este singurul lucru care ne va salva.
Panica o cuprinse pe Anne asemenea unui lovituri puternice, făcând-o să gâfâie căutând aer, în timp ce inima i-o luase la galop.
— Doamnă, este un lucru înţelept? întrebă Cedric.
— Ce altă variantă am avea? întrebă poruncitoare mătuşa Joan, glasul ei devenind isteric. Nu îi vor face rău fetei. Iar când regele ne va înapoia castelul, le vor lăsa pe Elizabeth şi 57
- POVARA LOIALITĂŢII -
pe Anne să plece. Dar dacă eu îi sfidez, iar ei ne atacă, nu ne putem apăra. Nu, continuă ea, parcă încercând să se convingă pe sine. Anne trebuie să meargă cu ei, aşa cum au cerut.
William şi Peggy, simţind groaza mamei lor, începuseră să
plângă, iar tânguielile lor răsunau până în înaltul grinzilor din lemn, doica încercând să îi liniştească pe rând. Anne nu spuse nimic. Ideea de a fi predată lui Stanley o îngrozea, dar nu putea suporta gândul că sora ei fusese luată de lângă ei.
Se simţea neajutorată, aşa cum se simţise de multe ori în trecut, când ştia că nimic din ceea ce ar spune nu ar face vreo diferenţă. Mătuşa ei era hotărâtă.
— Mergi şi împachetează-ţi câteva lucruri, îi spuse ea.
Sunt convinsă că nu veţi sta mult acolo.
Anne continuă să se holbeze la ea fără să scoată un cuvânt, dar tot ce putea vedea în mintea ei era Izzie –
speriată şi plângând, aşteptând ca Anne să i se alăture. Şi, după ceea ce păru o eternitate, se dezmetici suficient cât să
facă o plecăciune înaintea mătuşii ei.
— Da, doamnă, reuşi ea să şoptească cu glas stins şi, simţindu-se de parcă mergea ca prin vis, urcă în camera ei.
Atinse zidul rece din piatră în timp ce urcă, întrebându-se dacă nu cumva era unul dintre coşmarurile care o bântuiau.
Dar zidul se simţea aspru şi rece la atingere, iar ea Anne îşi dădu seama că visul devenise realitate. Lucrul de care se temuse cel mai mult se adeverise.
În loc să aştepte ca o servitoare să o ajute, Anne începu să
îşi strângă singură câteva haine, nu mai multe decât putea să ducă. Spera că mătuşa ei avea dreptate şi că nu va lipsi mult timp de acasă. Era convinsă că, de îndată ce unchii ei vor primi veste despre ceea ce se întâmplase, aveau să plece în căutarea ei. Dispuneau de o armată întreagă şi nu se temeau de luptă. Merse la cufărul lui Izzie şi luă câteva lucruri şi pieptănul ei. Le puse lângă ale sale şi, după ce îşi trase mantia pe umeri, aruncă o ultimă privire în jur, înainte de a pleca să îşi înfrunte viitorul.
58
- ELIZABETH ASHWORTH -
Mătuşa Joan o sărută pe obraz şi îi spuse să nu îşi facă
griji şi să fie curajoasă, apoi îi porunci lui Cedric să o escorteze până la poartă. Bărbatul îi luă sacul cu mâna sănătoasă şi merseră în tăcere. Zăvorul uriaş din fier scârţâi în timp ce era ridicat de pe uşa mică, iar Cedric, încuviinţând compătimitor din cap, îi întinse sacul şi aşteptă ca Anne să
iasă pe poartă.
Luptându-se cu impulsul de a alerga înapoi spre siguranţa castelului, Anne trase aer în piept şi păşi afară. Se aştepta ca bărbaţi înarmaţi să o înşface ca pe un prizonier, dar, privind în jur, văzu un singur bărbat înalt, cu o barbă îngrijită şi o mantie neagră, aşteptând la răscrucea din piaţă. Ţinea frâiele a doi cai: unul era un animal uriaş, fioros, negru, cu o pată
