într-o manieră zgomotoasă.
Robert frecă din nou uşor sabia şi o răsuci în lumină
pentru a verifica dacă rugina fusese îndepărtată.
— Mă îndoiesc că voi avea nevoie de ea, spuse ducele.
Lordul Hastings l-a sfătuit pe rege să fugă.
— Să fugă, stăpâne? întrebă surprins Robert. El se gândise că urmau să se retragă spre nord şi să adune mai mulţi bărbaţi, dar decizia de a părăsi ţara şi de a le permite lui Warwick şi Clarence să preia controlul nu era un deznodământ la care se aşteptase.
— Urmează să mergem la Lynn şi să luăm un vas spre Olanda. De acolo, vom merge în Burgundia şi vom cere ajutorul soţului surorii noastre. Ducele se aşeză pe marginea patului său de campanie şi, pentru un moment, îşi ascunse chipul în palme. Pentru a doua oară va trebui să părăsesc Anglia, spuse el.
Robert nu răspunse. Nu era sigur de ce ar trebui să spună
şi nu mai părea să fie un gest potrivit acela de a-şi pune braţul pe umerii lui Diccon pentru a-l consola, aşa cum făcea în trecut când îl găsea abătut – deşi, când erau la Middleham, problemele lui erau în mare parte concentrate pe incapacitatea lui de a accepta înfrângerea în arenă sau la tabla de şah, când era învins de către Anne Neville.
— Vrei să împachetezi? spuse el. Trebuie să plecăm de îndată.
— Ameninţarea este atât de mare? întrebă Robert, băgând sabia în teacă cu un şuierat.
Ducele dădu aprobator din cap.
— Mă vei însoţi?
— Desigur, domnul meu. Sunt sub comanda ta, îl asigură
Robert, degetele lui atingând insigna cu simbolul mistreţului alb. Fratele meu şi cu mine…
— James trebuie să rămână, îl întrerupse ducele, ridicându-se şi recăpătându-şi calmul. Vreau să se întoarcă
la Hornby şi să protejeze castelul, până când regele îi 66
- ELIZABETH ASHWORTH -
confirmă posesia. Sunt convins că o va face când se va întoarce. Nu te teme. Nu vom fi plecaţi prea mult timp, spuse el. Warwick nu trebuie să creadă că acesta este sfârşitul. Nici fratele meu, Clarence. Regele va strânge bani şi oameni. Ne vom întoarce să îi învingem.
În timp ce James Harrington dădea bice calului său spre nord, fu uşurat să vadă cum castelul Hornby se zărea neclintit la orizont. Ridică privirea spre cerul acoperit de nori, în timp ce o briză dinspre vest legăna ramurile copacilor, şi speră că fratele său ajunsese cu bine în Ţările de Jos. Îşi luase rămas-bun de la Robert cu o veselie forţată, trăgând speranţa că nu îşi trădase îngrijorarea pricinuită de consecinţele determinării lui Warwick de a prelua puterea. Îl neliniştea faptul că regele fusese forţat să se autoexileze. Să
recâştige puterea era adesea mai dificil decât să o păstreze, iar el se rugase arzător ca ducele de Burgundia să asculte argumentele lui Eduard şi să îl doteze cu forţele de care avea nevoie pentru a se reîntoarce şi a-şi revendica tronul.
În timp ce intră în curtea interioară a castelului, o văzu pe Joan aşteptând să îl întâmpine, împreună cu copiii şi doica lor. Chipurile lor mohorâte îi sugerară că ceva nu era în regulă. Le căută cu privirea pe nepoate, iar când nu le văzu nici pe Anne, nici pe Elizabeth, neliniştea lui crescu.
— Stăpânul meu! Soţia lui făcu o plecăciune în timp ce James descălecă şi aruncă frâiele spre grăjdar. Ochii ei rămaseră fixaţi în pământ, iar în spatele ei, Cedric îşi aranja gulerul cu mâna sănătoasă. Şi el avea privirea plecată, iar o linişte prelungită plutea în aer.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el, adresându-se amândurora.
— Am fost atacaţi de oamenii lui Stanley la scurt timp după plecarea voastră, spuse Joan. Le-au luat pe lady Elizabeth şi pe lady Anne. Tonul ei plângăcios îi trădă teama că el avea să o învinovăţească. Se făcu mică înaintea lui, deşi el nu ridicase niciodată mâna asupra ei la furie.
James privi spre administrator.
67
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Cum s-a putut întâmpla una ca asta? ceru el să ştie.
Unde sunt acum? Sunt în siguranţă?
Cedric dădu uşor din cap, iar asta îl făcu să îşi dea seama că veştile erau mai rele decât îşi închipuise iniţial. Se întoarse din nou spre Joan. Degetele ei tremurânde îşi atinseră buzele, privindu-l rugător.
— Ce altceva puteam să fac? ceru ea îngăduinţă după ce îşi termină explicaţia. M-am gândit că este important să
protejez castelul. Ameninţau să ne atace cu un tun.
— Şi pur şi simplu ai permis să le ia pe amândouă?
întrebă el furios.
— Ar fi distrus castelul şi ne-ar fi ucis pe toţi! protestă
soţia lui, cu lacrimile prelingându-i-se pe bărbie. Le şterse cu dosul palmei. Te rog să nu fii mânios pe mine, domnul meu.
Sperii copiii.
Fiica lui se agăţa de rochia doicii şi se smiorcăia, iar bebeluşul se puse pe un plâns care răsuna între zidurile castelului.
— Du-i înăuntru, spuse James irascibil. O să vorbim mai târziu.
