Dincolo de o uşă deschisă, Anne putea vedea o încăpere slab luminată şi aglomerată, plină cu bărbaţi stând pe bănci în jurul unor mese din lemn, bând bere, vorbind şi râzând zgomotos. Unele femei erau îmbrăcate în rochii care le scoteau în evidenţă proeminenţa sânilor în timp ce se aplecau pentru a turna bere din carafe mari, şi cel puţin una dintre ele avea părul desfăcut şi revărsat peste umeri, pentru ca toată lumea să o vadă.
— Unde este sora mea? întrebă Anne, vorbind pentru prima oară de când părăsiseră Hornby. Se simţea scârbită de faptul că Izzie ar fi putut rămâne singură într-un asemenea loc.
— Se află înăuntru, într-o cameră destinată doar ei, aşteptându-te. Anne ridică privirea spre ferestrele cu obloane ale clădirii din lemn şi se cutremură. Locul este destul de respectabil, spuse Sir William pe un ton amuzat.
Picioarele lui Anne erau înţepenite şi se împiedică atunci când încercă să meargă, dar Sir William o sprijini şi o ghidă
spre un rând de trepte abrupte din lemn. În capătul lor, un bărbat purtând uniforma roşie ca sângele a lui William Stanley, cu blazonul cerbului pe ea, stătea rezemat de perete lângă o uşă solidă. Imediat ce îşi văzu stăpânul apropiindu-se, luă poziţie de drepţi.
— Deschide uşa, îi porunci Sir William, iar bărbatul se aplecă şi răsuci cheia mare din fier, care ieşea din încuietoare. Uşa se deschise cu un scârţâit, iar Sir William se aplecă pe lângă ea şi bătu politicos înainte să răsucească
62
- ELIZABETH ASHWORTH -
mânerul şi să o deschidă. Când uşa se deschise, Anne îşi văzu sora stând pe un mic taburet înaintea unui foc.
— Nan! strigă Izzie, alergând în braţele surorii ei, iar Anne o strânse cu putere la piept şi o sărută pe obrajii umezi.
— Eşti bine? o întrebă Anne după un moment, luând chipul surorii ei în palme şi studiind-o cu atenţie, căutând vânătăi sau alte semne de tratament violent.
— Nan, îmi pare rău, începu ea să plângă. Îmi pare atât de rău.
— Voi da ordin să vi se aducă cina, spuse Sir William din pragul uşii, iar Anne auzi cum uşa fu încuiată din nou.
— Ai fost tratată bine? Te-a rănit? întrebă ea, concentrându-şi atenţia asupra surorii ei.
— Eu… sunt bine, spuse Elizabeth. Am fost atât de speriată. Nu ştiam ce se va întâmpla cu mine. Mă bucur tare mult că te afli aici. Este numai vina mea, adăugă ea înainte să înceapă să plângă din nou. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău, Nan. Ştiu că nu ar fi trebuit să merg în sat.
— Gata, gata, o consolă Anne, luând-o în braţe, mângâindu-i părul şi şoptindu-i cuvinte liniştitoare.
Pe întregul şi obositorul drum călare de la Hornby la Lancaster, furia ei devenise din ce în ce mai aprigă cu fiecare kilometru, gândindu-se la toate acuzaţiile pe care voia să i le arunce în faţă surorii ei, atunci când aveau să se întâlnească. Dar acum îşi dădu seama că nu avea rost să
procedeze astfel. Izzie era perfect conştientă că neascultarea făcuse ca cea mai mare teamă a lor să se adeverească. Nu se gândise nici măcar o clipă, în timp ce îi privise pe Richard şi pe unchii ei plecând, că, până la lăsarea nopţii, avea să fie prizonieră într-un han din Lancaster.
După o vreme, auzi voci la uşă, iar cheia fu din nou răsucită în broască. Sir William se dădu într-o parte, permiţând ca două femei de la han să le aducă supă, pâine şi bere.
63
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Mâncaţi, spuse Sir William din pragul uşii, apoi dormiţi.
Trebuie să plecăm dimineaţă devreme. Ne aşteaptă o călătorie lungă.
— Unde mergem? întrebă Anne speriată.
— Într-un loc sigur, răspunse el. Nu este nevoie să te oboseşti inutil, lady Anne. Voi avea eu grijă de voi de-acum.
Bărbatul plecă, după ce le ură noapte bună, iar Anne începu să mănânce fără prea multă poftă, după care examină patul, pentru a vedea dacă aşternuturile erau curate şi dacă existau semne de purici sau gândaci.
64
- ELIZABETH ASHWORTH -
CAPITOLUL 4
Septembrie 1470-octombrie 1470
Robert Harrington turnă mai mult ulei pe lama sabiei şi o frecă viguros cu o cârpă. Ultimele zile fuseseră umede, permanent ameninţate de o furtună cu tunete vuind în atmosfera încărcată şi de o burniţă care îmbiba totul cu apă.
Pata de rugină pe care o văzuse pe sabia ducelui de Gloucester îl speriase. În trecut, îi făcuse de multe ori morală
lui Diccon ca să aibă grijă de armele sale, iar Robert nu voia să fie prins neglijându-şi datoriile faţă de noul său stăpân.
Îşi ridică privirea când la intrarea în cort îşi făcu apariţia ducele, cu o expresie sinistră pe chip. Întâlni ochii lui Robert pentru o clipă, apoi merse lângă măsuţa improvizată şi îşi turnă vin într-un corn, din carafa care stătea acolo. Robert îşi continuă activitatea începută, deşi o parte din atenţie îi fusese distrasă de Diccon. Îl cunoştea destul de bine pentru a-şi da seama când era supărat, dar, de asemenea, ştia şi că
era mai bine să aştepte până când simţea el însuşi că era dispus să vorbească, fără a-l trage cineva de limbă.
— Montagu s-a declarat de partea fratelui său, spuse el după ce îl privi un moment. Robert se opri din lustruit şi îşi ridică privirea. Implicaţia era evidentă pentru el. Dacă
Montagu se hotărâse să îl sprijine pe Warwick, forţele regelui nu aveau să fie suficient de puternice pentru a avea o minimă şansă de a câştiga bătălia. Şi, în ciuda încrederii fratelui său că armata lui Stanley avea să vină în ajutorul regelui, încă nu zăriseră nici urmă de ea, unde mai pui că, în fiecare zi, tot mai mulţi lorzi decideau să îşi abandoneze regele.
Ducele dădu să îşi toarne din nou vin, dar se răzgândi şi puse carafa jos. Gesturile lui erau calme, dar Robert putea vedea că depune un efort să îşi păstreze cumpătul. Dacă în locul lui ar fi fost regele, Eduard, acesta ar fi aruncat cupa şi, probabil, vinul, iar sunetul vocilor venind din direcţia 65
- POVARA LOIALITĂŢII -
cortului regal confirmă că nemulţumirea lui era exprimată
