— Da, domnule. Joan făcu din nou o plecăciune şi îi grăbi pe copii şi pe doică spre treptele exterioare.
— Aveţi grijă de cai! urlă el la grăjdari înainte să se întoarcă spre soldaţii săi. Puteţi pleca acasă. Vă mulţumesc pentru loialitatea faţă de mine şi de rege.
Bărbaţii care călătoriseră împreună cu el se retraseră într-o linişte stingheră, păstrându-şi comentariile pentru momentul când el nu avea să le mai audă.
Grăjdarii luară caii, iar James îl privi din nou pe Cedric. Îl ştia pe bărbat de o viaţă întreagă. Luptase din răsputeri pentru familia Harrington şi aproape că murise din pricina rănilor. Doar priceperea doctorului tatălui său îi salvase viaţa şi, decât să îl lase să o ducă de pe azi, pe mâine pentru tot restul vieţii, tatăl lui îl răsplătise cu administrarea castelului.
Cedric era un om bun şi competent, iar James ştia că nu şi-68
- ELIZABETH ASHWORTH -
ar fi abandonat datoria faţă de Anne şi Elizabeth, fără vreun motiv întemeiat.
— Nu am fi putut riposta şi nu ne-am fi putut apăra dacă
ne-ar fi atacat, spuse Cedric. Părea singurul lucru înţelept de făcut.
James încuviinţă din cap.
— Da, spuse el după o clipă. Uneori, puterea noastră
trebuie să stea în a şti când este mai bine să nu luptăm.
Regele a fugit, îi spuse el. Nu ştiu ce se va întâmpla cu Hornby acum. Dar, cel puţin, castelul este al nostru deocamdată.
Un sentiment brusc de epuizare îl învălui şi i se păru dificil să urce treptele. Îşi chemă servitorul pentru a-l ajuta să
scape de arme şi de armură. Soţia lui îşi făcea de lucru distribuind apa pentru spălat, mâncarea şi băutura, iar când el o văzu privindu-l cu precauţie, lui James îi păru rău că se înfuriase atât de tare pe ea. Presupuse că era vina lui pentru că nu lăsase mai mulţi oameni ca să păzească Hornby.
„Blestemat fie Stanley! Ar face bine să le trateze cum se cuvine pe fete”, gândi el, în timp ce îşi umplu mâinile cu apă
caldă din lighean şi îşi cufundă chipul chinuit în ea.
Anne se trezi, şi cum somnul încă nu voia o să elibereze din mrejele lui, se luptă să îşi amintească unde se afla. După
zece ani de dormit în acelaşi pat, i se păru ciudat să nu fie la castelul Hornby. Privi în jur la pereţii din piatră şi la ferestrele înguste şi înalte, iar în timp ce simţurile i se treziră
treptat, îşi aminti că se afla în castelul Skipton din Craven.
Se aflau aici de câteva săptămâni, dar fiecare dimineaţă
era ca prima. Când ieşiseră călare din Lancaster, pe drumul spre sud, ea crezuse că erau duse la Lathom House din West Lancashire, dar după ce trecură podul peste râul Ribble la Preston, Sir William şi oamenii lui întorseseră din nou caii spre nord, în susul văii, prin Clitheroe şi Gisburn. Dincolo de sat şi de piaţa locală, castelul cenuşiu trona impunător.
69
- POVARA LOIALITĂŢII -
Când trecuseră podul peste şanţ, Anne ridicase privirea spre cele două turnuri rotunde impozante, care flancau ghereta străjerilor. Nu existau prea multe şanse de a fi salvate de aici, îşi dăduse ea seama în timp ce fuseseră duse înăuntru.
— Vom fi prizonierele voastre? îl întrebă ea pe Sir William când ajunseră în curtea interioară, ferită de atacuri datorită
unui tunel lung din piatră, unei porţi robuste cu grilaj de fier şi unei perechi de uşi de siguranţă baricadate.
— Desigur că nu, domniţă! El păruse şocat şi puţin jignit de sugestia ei. Veţi fi oaspeţii mei. Este de datoria mea să am grijă de voi acum, adăugă el, iar Anne fu cuprinsă de panică, dându-şi seama că era posibil ca ea să îi fi fost promisă de soţie. Pe drum, Sir William îi spusese că era un bărbat singur, văduv, de când soţia lui murise, în urmă cu patru ani, şi că era nerăbdător să se însoare din nou. Ea nu putea suporta ca el să o privească, iar gândul că ar putea-o atingea i se părea respingător; era bătrân, având probabil de două ori vârsta ei, iar viziunea pasageră pe care o avu, înfăţişându-l peste ea într-un pat matrimonial îi făcu stomacul să se întoarcă pe dos de groază.
Acum, Anne îşi privea sora adormită şi se simţi din nou furioasă pe ea. Încăpăţânarea lui Izzie le băgase în bucluc.
Dacă ea ar fi ascultat de unchiul lor şi nu ar fi mers în sat, încă ar fi fost acasă, în siguranţă. Anne tremură, aşteptând un servitor pentru a veni şi a reaprinde focul; pe măsură ce septembrie avansa, soarele devenea din ce în ce mai slăbit şi nu părea să încălzească deloc încăperea. După o vreme, se ridică şi începu să se îmbrace. Merse pe vârful picioarelor şi trase de uşa greoaie. Balamalele scârţâiră şi gemură puţin, iar Izzie se întoarse pe partea cealaltă mormăind, dar nu se trezi. Anne se strecură prin deschizătura îngustă şi coborî scările din piatră.
Salonul era pustiu, iar ea merse către anticamera micuţă
din spatele lui, unde treptele dădeau în curte. Acolo se afla o mică grădină de ierburi aromatice, iar o fată de la bucătărie 70
- ELIZABETH ASHWORTH -
stătea în genunchi lângă straturi, culegând câteva frunze proaspete şi punându-le cu grijă într-un coş. Din uşă, Anne era pe punctul de a se îndrepta spre un petic de pământ unde soarele dimineţii pătrunsese printre zidurile castelului, când auzi paşi răsunând în urma ei. Se întoarse şi îl văzu pe Sir William în spatele ei. Acesta ţinu deschisă pentru ea uşa cea greoaie, în timp ce o privea cu zâmbetul pe buze, de la o distanţă atât de mică, încât Anne îi putea simţi mirosul şi respiraţia pe chip.
— Te-ai trezit devreme, spuse el, studiind-o. Privirea lui intensă o stingheri. Încă se temea de el. Este păcat că ţi-ai petrecut viaţa închisă, spuse el, atingându-i cu blândeţe obrazul cu degetele calde. Eşti destul de frumoasă încât să
faci cinste oricărei curţi.
— Nu eram prizoniere la Hornby, spuse ea, îndepărtându-se de el.
— Desigur că nu. Nici aici nu sunteţi.
— Atunci, cât de mult trebuie să mai stăm? întrebă Anne, observând cum privirea lui stăruie pe trupul ei.
— Nu pot spune. Sir William tăcu, ascultând amândoi sunetul cornului din turnul de veghe. Veşti, cred! spuse el.
