Unchiul ei încă ţinea cu dinţii de Hornby, iar iritarea şi furia de pe chipul lordului Stanley, când se întorsese din Lancashire de Nord, o umplură de un amestec de bucurie şi nerăbdare. El presupusese că odată ce ea şi sora ei ajungeau în puterea lui, James Harrington avea să îi ofere pur şi simplu cheile, dar nu luase în consideraţie tenacitatea unchiului ei sau faptul că Warwick avea chestiuni mai urgente de rezolvat şi nu era preocupat să acorde timp pentru ceea ce el clasificase drept o dispută măruntă.
Sir William fusese invitat la nunta ei, dar plecase îmbufnat din casa din Londra, a doua zi după încoronare.
— A plecat în Franţa, îi spuse lady Stanley într-o după-amiază, pe când stăteau împreună, brodând în lumina palidă
din încăpere. Nepoata mea se va mărita cu Eduard de Lancaster, prinţul de Wales.
Trecu un moment până când Anne, împungând materialul cu un ac bont, fără prea multă tragere de inimă, îşi dădu seama de semnificaţia veştii.
— Fata contelui de Warwick, Anne Neville? întrebă ea, amintindu-şi că aceasta era fata cu care Richard trebuia să
se însoare.
— Da. Se vor căsători luna viitoare la catedrala Angers. Va fi viitoarea regină a Angliei.
— Câţi ani are prinţul? se interesă Anne, întrebându-se dacă era o căsătorie care va fi consumată sau doar un alt fir din plasa pe care Warwick o ţesea în jurul lui.
— Şaptesprezece, răspunse lady Stanley, concentrată
asupra ţesăturii. Iar nepoata mea, Anne, are cincisprezece –
cam de-un leat cu tine. Este o vârstă bună pentru căsătorie.
Să sperăm că în curând îi va face şi un moştenitor prinţului
– mai întâi un băiat, dacă este binecuvântată.
89
- POVARA LOIALITĂŢII -
Lady Stanley se opri şi, după ce înfipse acul în cămaşa pe care o ţesea, puse mâna peste a lui Anne, într-un gest stânjenit de afecţiune.
— Şi soţul tău va creşte, spuse ea. Fii răbdătoare şi acordă-i timpul necesar. Va deveni un om bun. Şi tu eşti încă
tânără. Are timp să fie tatăl copiilor tăi.
Anne îi privi mâna albă, împodobită cu bijuterii, după care şi-o retrase pe a ei. Nu avea să îi permită vreodată lui Eduard Stanley să o atingă. Deja hotărâse asta.
Rămaseră la Lathom de Crăciun, iar tânărul ei soţ veni acasă pentru a-şi petrece sărbătorile. Anne privi cum băiatul, însoţit de un paj, călărea pe calul său mult prea mare către casă. Coborând apoi din şa, alergă spre mama lui. Lady Stanley îl cuprinse într-o îmbrăţişare caldă, îi sărută obrajii înroşiţi de călătorie şi îi mângâie părul blond. Apoi îl ţinu înaintea ei la distanţă de o mână şi declară că băiatul crescuse cu cel puţin zece centimetri faţă de ultima dată
când îl văzuse. El râse din pricina exagerării ei, evident încântat, până când ochii lui căzură pe Anne, şi o expresie dezgustată îi înlocui brusc bucuria de a fi revenit acasă.
— Domnul meu, spuse ea, păşind dincolo de pragul uşii, unde stătuse înainte ca să îl privească.
El îşi plecă uşor capul spre ea.
— Sărută-ţi soţia! îl încurajă mama lui. A aşteptat răbdătoare să te întorci.
Anne se aplecă şi îi oferi obrazul băiatului, care îşi puse buzele pe pielea ei; faţa lui era la fel de moale şi de fină ca a ei. Apoi, el se întoarse spre mama lui, care îşi puse mâna pe umărul său în timp ce intrară în casă. Anne îi urmă, exclusă
din reuniunea de familie. Nu se simţise niciodată atât de singură. Se întrebă unde îşi petrecea Richard Crăciunul şi dacă se gândea la ea – sau dacă uitase timpul petrecut împreună, ca şi cum ar fi fost amintirea unei zile de vară
pierdute în bătălia pentru supravieţuire împotriva iernii.
90
- ELIZABETH ASHWORTH -
Crăciunul la Lathom era o chestiune mult mai luxoasă
decât văzuse Anne vreodată. Dar nu se bucură prea mult de festivităţi, nesimţindu-se confortabil în timp ce casa se umplu de străini veseli, despre care nu ştia nimic. Soţul ei i se adresă doar de câteva ori. Stăteau împreună la masă, aşa că atunci nu o putea evita, dar pe lângă faptul că o saluta formal şi încerca cu stângăcie să o servească cu mâncare, se purta de parcă Anne n-ar fi existat, exceptând privirile lui urâcioase. Singura persoană cu care voia să fie băiatul era mama lui şi, deşi Anne continua să stea cu lady Stanley în timpul după-amiezelor, începuse să se simtă la fel de invizibilă ca o servitoare, fiind ignorată atât de mamă, cât şi de fiu.
Găsi puţină alinare în mâncărurile bogate şi aromate, în dulceaţa caldă a vinului fiert, bucurându-se de muzicanţii şi actorii care veniseră să îi distreze, dar cea mai fericită zi a fost când sora ei Izzie a venit în vizită cu logodnicul ei, John, de la casa părinţilor lui din Cheshire, pentru a sărbători A Douăsprezecea Noapte.
Anne îi aşteptase întreaga zi, revenind iar şi iar lângă
fereastra îngheţată a dormitorului ei. Nu o mai văzuse pe Izzie de când fuseseră despărţite în Londra şi îi fusese teribil de dor de ea.
În cele din urmă, sosiră. Izzie călărea un buiestraş
cenuşiu, învelită într-o mantie de un albastru-închis, având ochii strălucitori şi faţa rozalie. Anne se opri pentru o clipă, geloasă, apoi dădu uitării toate gândurile legate de soarta ei şi alergă pentru a-şi strânge sora în braţe.
— Izzie, arăţi atât de bine. Pari foarte fericită, şopti ea, ţinând-o în braţe şi bucurându-se de familiaritatea contactului fizic.
— De ce n-aş fi fericită? întrebă ea, eliberându-se din strânsoarea lui Anne şi privind satisfăcută spre John.
— Atunci, mă bucur pentru tine, spuse Anne în timp ce o conduse pe sora ei înăuntru, în dormitorul pe care urmau să
