În ziua următoare plecă din nou, lăsând în urma lui un val de nelinişte. Nici măcar lady Stanley nu putea sta locului, privind constant pe fereastră, în aşteptarea mesagerilor. Şi Anne aştepta. Zilele deveniră mai lungi şi mai calde, iar postul Paştelui se scurse, cu mesele lui frugale, fără carne, şi cu rugăciuni fierbinţi în biserica mănăstirii. Lady Stanley, ştia Anne, se ruga pentru victoria fratelui ei, Warwick, şi a lancasterienilor. Dar rugăciunile lui Anne erau pentru armata yorkistă.
— Dumnezeul să îl aibă în pază, spuse lady Stanley, făcându-şi semnul crucii.
— Amin, răspunse Anne, gândindu-se la Richard.
James Harrington privi şirul lung de bărbaţi întinzându-se în depărtare, cu cai de luptă trăsuri şi animale de povară. Îi promisese şase sute de oameni regelui şi nu fusese dezamăgit de răspunsul la chemarea sa. Fiecare bărbat în putere şi înarmat, de pe o rază de câţiva kilometri venise sub stindardul Harrington. Stanley se retrăsese, luându-şi cu el tunul blestemat, şi, bineînţeles, cu sprijinul pe care îl avea din Burgundia, era doar o chestiune de timp ca Eduard să
recapete controlul asupra ţării lui. Şi, cu siguranţă, de data aceasta avea să îi recompenseze loialitatea, oferindu-i şansa 98
- ELIZABETH ASHWORTH -
să intre în posesia legală a castelului Hornby. Îi oferi un zâmbet liniştitor lui Joan, care stătea într-o litieră cu copiii şi doica lor. Acest ultim asediu o afectase foarte mult şi, cum era speriată să fie lăsată din nou singură, urma să
călătorească împreună cu ei la proprietăţile lui din Brierley, în Yorkshire, unde avea să fie în siguranţă, departe de Stanley. El ştia că ea încă se considera responsabilă pentru pierderea nepoatelor lui, dar odată ce furia lui iniţială se stinsese, James recunoscuse că nici ea, nici administratorul nu fuseseră vinovaţi. Vina fusese a nepoatei lui mai mici, iar singurul lui regret era că nu îi dăduse o mamă zdravănă de bătaie cu prima ocazie când fusese prinsă în afara zidurilor castelului. Reţinerea lui de a-şi pune în aplicare pedeapsa se datora faptului că ea plânsese şi îl implorase să o ierte, iar lucrul acesta însemnase distrugerea lor.
Ieşind din cortul ducelui de Gloucester, din tabăra lor temporară aflată în apropiere de Nottingham, Robert zări steagul alb cu negru al Harringtonilor înfipt cu fermitate în mijlocul corturilor care apăruseră peste noapte, ca ciupercile.
O porni printre ele, alunecând prin nămol, în căutarea fratelui său. Se simţi uşurat că James şi oamenii lui ajunseseră în siguranţă. În timpul propriului marş dinspre York, fratele lui Warwick, Montagu, şi armata lui îi priviseră
de la distanţă, deşi nu lansaseră nicio provocare, văzând că
erau atât de numeroşi.
Când îl observă apropiindu-se, James alergă să îl întâmpine, strângându-i mâna şi îmbrăţişându-l cu un gest rapid, dar plin de afecţiune, aşa cum nu-i stătea în fire.
— Hornby? întrebă Robert.
— Încă în posesia noastră şi, cu voia lui Dumnezeu, va rămâne aşa, îl asigură James. Deşi nu pot spune acelaşi lucru despre nepoatele noastre. Îi făcu semn lui Robert să se aşeze pe un taburet lângă focul de tabără şi îi povesti cele petrecute.
99
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Poate că lordul Stanley a trecut de partea duşmanului, dar Sir William s-a alăturat regelui, îi spuse Robert fratelui său. A fost printre primii care ni s-a alăturat cu un grup de oameni în Yorkshire.
— Atunci, nu m-ar surprinde ca Stanley să îşi schimbe din nou tabăra. Aleargă atât cu iepurii, cât şi cu câinii de vânătoare, spuse James dispreţuitor.
La Leicester, Sir William Norris li se alătură cu trei mii de oameni adunaţi de pe pământurile lordului Hastings. Apoi, forţele regelui mărşăluiră spre Coventry, iar contele de Warwick se retrase rapid în spatele zidurilor cetăţii. În ciuda unei provocări, refuză să iasă la luptă, iar Eduard le ordonă
nerăbdător oamenilor lui să ocolească oraşul şi să îşi continue drumul spre Warwick, unde se autoproclamă rege.
Acolo, veni un mesager, purtând uniforma familiară cu roşu şi albastru, dar cu însemnul unui bivol cusut pe tunica lui.
— De la fratele nostru George, ducele de Clarence, spuse Richard în timp ce îl privea pe bărbatul care era escortat spre ei.
— Domnule, spuse mesagerul, atingând cu un genunchi pământul,
vă
aduc
salutări
din
partea
fratelui
dumneavoastră. Îşi doreşte să vă împăcaţi.
Robert privi cum Richard îl lăsă pe bărbat să aştepte un răspuns, chipul lui netrădând vreo emoţie. În cele din urmă, dădu scurt din cap.
— Du-l la rege, îi spuse el lui Robert.
După ce auziră ceea ce avusese de spus mesagerul, atât Eduard, cât şi Richard dădură ordin oamenilor lor să se aşeze călare în formaţie de luptă.
— Dacă este vreun truc de-al lui Warwick, nu vom fi atraşi în capcana lui, spuse ducele. Iar dacă fratele meu Clarence chiar şi-a recunoscut greşeala, atunci nu strică nicidecum ca forţa noastră copleşitoare să îi amintească faptul că a făcut o alegere bună.
100
- ELIZABETH ASHWORTH -
Trecuseră cu vreo şase kilometri de Warwick, îndreptându-se spre Banbury, când zăriră o armată în depărtare, venind spre ei. Călărind până ajunse în dreptul ducelui de Gloucester, Robert Harrington se opri şi privi. Forţele lui Clarence veniseră şi ele pregătite pentru luptă, iar nesiguranţa umplea aerul asemenea unei tensiuni care precede o furtună.
În timp ce priveau în zare, o siluetă călare pe un murg de luptă, însoţită de alţi trei oameni călare, rupse rândurile pe partea îndepărtată a câmpului şi porni înainte. Călăreţii ajunseră la jumătatea distanţei dintre cele două armate, iar regele îi făcu semn lui Richard să îl însoţească.
— Aşteaptă aici, îi spuse ducele lui Robert în timp ce luă
