întoarse cu spatele la el, intrând în casă. Lord Stanley o urmă, un zâmbet palid jucându-i pe buze.
— Nu te teme, fiica mea, spuse el, trecând pe lângă Anne.
Eşti în siguranţă şi binevenită la Londra. Suntem aici ca să
sărbătorim!
— Intră, spuse Izzie în timp ce lordul Stanley îşi urmă
soţia în dormitor. Am atâtea să îţi spun.
Anne o urmă pe Izzie în susul scărilor, în dormitor, şi, după ce se spălă pe mâini şi pe faţă şi luă o gură de vin, se întinse pe pat şi o ascultă pe sora ei pălăvrăgind despre ea şi John şi despre toate lucrurile pe care le făcuseră de când ajunseseră în Londra.
— Şi apoi l-am văzut pe Gloucester, spuse ea.
— Pe ducele de Gloucester? Arăta bine? întrebă Anne, ridicându-se în capul oaselor.
— Destul de bine pentru un om care tocmai a ucis un prinţ şi un rege, spuse dezgustată Izzie. Mereu ţi-am spus că
nu îmi place de el, şi acum am un motiv întemeiat.
— Despre ce vorbeşti? întrebă Anne. Era pe punctul să-i spună că Richard nu ar putea ucide pe nimeni, dar îşi înghiţi cuvintele, ştiind că nu erau adevărate. La Hornby, ea văzuse licărul din ochii lui în timp ce îşi scotea sabia din teacă cu o determinare ce nu îi lăsă nicio urmă de îndoială că bărbatul s-ar bucura să îşi folosească arma, dacă s-ar ivi ocazia.
— Se spune că după bătălia de la Tewkesbury, prinţul de Wales a fugit pe jos, zise Izzie. Gloucester a plecat după el şi l-a înjunghiat mortal, fără nicio ezitare, aşa cum ar ucide o căprioară la vânătoare. Zvonurile spun că a făcut-o deoarece era gelos că prinţul se căsătorise cu Anne Neville. Se spune că o vrea el de soţie şi că, omorându-l pe prinţ, a făcut-o văduvă.
— Ce prostie! spuse Anne, dar simţi junghiul de gelozie atât de adânc înfipt în inimă, încât se trezi frecându-şi o rană
imaginară.
— Nu-mi spune că încă mai simţi ceva pentru el. După tot timpul ăsta? spuse Izzie, privindu-şi sora. O, trebuie să îl 105
- POVARA LOIALITĂŢII -
uiţi, Nan, o sfătui ea pe un ton serios. L-a ucis şi pe rege.
Regele Henric, regele lancasterian. Când s-a întors la Londra de la Tewkesbury, a mers în Turn şi a înfipt pumnalul în bătrânul Henric.
— Cine ţi-a spus lucrurile astea? ceru Anne să ştie, imaginându-şi-l pe bătrânul rege tremurând de frică înaintea unui pumnal ridicat asupra lui de o siluetă înceţoşată, pe care ea nu o vedea ca fiind Richard.
— Toată lumea spune asta. Lordul Stanley spune…
— Şi tu îl crezi? o întrerupse Anne, furioasă că sora ei acceptase minciunile lui Stanley, în ciuda faptului că nu avea nicio dovadă a spuselor lui. Cu toate astea, mărturisirea lui Izzie deschisese o rană care supura în adâncul minţii ei.
Anne ştia că Richard era capabil să facă asemenea lucruri, deşi refuza să creadă.
Când Anne coborî la cină şi îl văzu pe Sir William Stanley lăfăindu-se la căldura focului, se simţi recunoscătoare, pentru prima dată, că era măritată. Tânărul ei soţ, Eduard, poate că o ignorase ceva mai devreme, când sosise acasă, dar ea prefera asta decât privirea pofticioasă a unchiului soţului ei în timp ce se holba la sânii lui Anne, care se iveau discret din decolteul rochiei galbene pe care i-o alesese lady Stanley.
— Căsătoria vă prieşte, spuse el, ştiind foarte bine că
această căsnicie nu era nimic mai mult decât un contract legal. Ce spuneţi de un sărut pentru unchiul soţului dumneavoastră?
— Nu cred că s-ar cuveni, răspunse ea cât de ferm putu.
— Ei, haide, Anne. Am fost prieteni la Skipton. În plus, am trecut prin momente dificile în ultimele zile, spuse el, într-o încercare neîndemânatică de a-i câştiga simpatia.
— Şi care ar fi acelea? întrebă Anne, curiozitatea ei crescând în ciuda determinării de a sta departe de el.
— Am escortat-o pe fosta regină într-o cameră din Turn şi a trebuit să îi spun că fiul ei este mort, spuse Sir William.
106
- ELIZABETH ASHWORTH -
Anne simţi un val neaşteptat de simpatie pentru femeie. Se îndoia că Margareta de Anjou ar fi primit multă compasiune din partea lui Sir William. Dar văduva lui Eduard de Lancaster, Anne Neville, o interesa pe ea mai mult. Şi ea fusese adusă în Londra, deşi nu era închisă în Turn, ci se afla în custodia ducelui de Clarence şi a soţiei lui, care era sora ei. Se întrebă dacă Anne Neville îşi plângea soţul mort şi dacă era adevărat că Richard plănuia să se însoare cu ea.
— Dar acum, continuă Sir William, fratele meu m-a invitat la cină, să sărbătorim victoria. Am fost numit cavaler de către regele Eduard pe câmpul de luptă de la Tewkesbury! Şi unchiul tău a fost numit cavaler, spuse el. Acum este Sir Robert Harrington.
— Nu că asta i-ar servi la ceva. Lui sau fratelui său, spuse lordul Stanley, intrând în încăpere. Regele m-a asigurat, fiică
dragă, că Hornby este încă al tău. Nu ai de ce să te temi.
Intenţionez să îţi protejez moştenirea. De fapt, continuă el, regele a cerut ca tu şi lady Elizabeth să mergeţi la curte. Este nerăbdător să le cunoască pe cele două moştenitoare care au cauzat atâta neînţelegere.
Gândul de a merge la curte şi de a-l întâlni pe rege nu o încântă pe Anne la fel de mult precum speranţa că Richard ar putea fi acolo.
— Şi unchii voştri sunt chemaţi, continuă lordul Stanley.
Regele a decis să le spună în persoană că Hornby nu este al lor.
