Anne nu răspunse. Lordul Stanley, cu ochii lui impenetrabili, o neliniştea şi o speria mai mult decât Sir William. Cel puţin, avea o idee despre gândurile lui Sir William; lordul Stanley era o enigmă.
Luară cina cu toată familia adunată la masă. Râseră, şi bărbaţii se lăudară cu bravura lor pe câmpul de luptă, iar doamnelor şi copiilor li se ceru să asculte şi să se arate uimiţi. Toată lumea părea bucuroasă de rezultatul final, cu excepţia lui lady Stanley, care stătea lângă soţul ei, dar nu îl privea şi nici nu îi vorbea, iar când braţul lui îl atingea 107
- POVARA LOIALITĂŢII -
ocazional pe al ei, în timp ce făcea semn vreunui servitor, femeia tresărea la atingerea lui.
Anne avu o noapte neliniştită, foindu-se în pat şi având vise despre Hornby şi Richard, învălmăşite în viziuni de neînţeles. Imediat după răsăritul soarelui, o servitoare o trezi şi îi aduse lenjerie curată şi ciorapi. Anne îi spuse fetei să îi aducă rochia de un albastru-închis, cea care îi acoperea pieptul până la baza gâtului. Avea o bonetă din material asortat, iar Anne o rugă să îi prindă părul sub ea. Imaginea pe care o văzu în oglindă avu efectul dorit – părea serioasă, elegantă, dar nu respingătoare.
Curtea se aduna la castelul Baynard, mai sus de casa Stanley, iar cei care îl ajutaseră pe Eduard în recentele bătălii erau invitaţi la un mare festin, pentru a sărbători repunerea sa pe tron. Anne îi urmă pe soţii Stanley, în robele lor împodobite cu bijuterii, coborând treptele pe malul apei, unde barca îi aştepta, cu baldachinul fluturând în vânt.
Soţul ei, Eduard, mergea lângă ea. Erau aproape de aceeaşi înălţime, dar el încă părea copilăros, băgându-şi capul între umeri şi ţinându-şi privirea în pământ. În urma ei mergea fiul mai mare al lui Stanley, George, apoi Izzie şi John, chicotind împreună, ca de obicei.
Dezaprobarea lui lady Stanley pentru faptul că Anne alesese să nu poarte rochia galbenă i se citea încă în privirea încruntată, atunci când o urmări pe Anne aşezându-se.
— Arăţi ca o novice, nu ca o Stanley, mormăise ea când Anne coborâse din camera ei. O privire mult mai afectuoasă
îi aruncase lui Izzie, care purta o rochie din mătase de un verde-pal, cu un decolteu îndrăzneţ şi cu mâneci bufante.
De la casa Stanley era o distanţă mică până la reşedinţa regală, iar Anne urmărea entuziasmată cum se apropiau de zidurile înalte, iar vâslaşii trăgeau barca la mal. Aceasta se legănă atunci când se ridicară cu toţii în picioare, iar Anne, înălţându-şi privirea spre palatul impunător, în loc să fie atentă unde pune piciorul, se împiedică în momentul în care păşi pe mal cu pantofii ei din piele.
108
- ELIZABETH ASHWORTH -
Merse în urma familiei Stanley, care urcă treptele din piatră, trecând apoi printr-o serie de camere, până ajunseră
cu toţii într-un salon imens, unde sute de oameni păreau să
se plimbe de colo-colo în cele mai fine şi mai colorate haine ale lor. Murmurul conversaţiilor era aproape la fel de gălăgios precum muzicienii, iar Anne se trezi holbându-se cu gura căscată la arcadele şi la ferestrele înalte cu vitralii şi la tapiseriile care împodobeau pereţii.
Mulţimea se despărţi precum fluxul şi refluxul în timp ce un paj îi conduse pe cei prezenţi la locurile lor, la o masă
lungă, acoperită cu cea mai albă faţă de masă pe care Anne o văzuse vreodată încărcată cu pocale din argint, platouri şi carafe cu vin. De îndată ce se aşeză la masă, ochii lui Anne îl căutară pe Richard, dar grupul regal nu sosise încă, iar scaunele sculptate de la masa de pe postament erau încă
neocupate. Apoi, trompetiştii regali dădură semnalul, iar oaspeţii se ridicară de la locurile lor pentru a face plecăciuni în timp ce alaiul regal intră. Anne văzu un bărbat înalt şi blond purtând o coroană încrustată cu bijuterii; acela trebuia să fie regele. Atingându-i braţul cu vârfurile degetelor, mergea alături de el o femeie care purta o rochie violet, împodobită cu pietre preţioase. Apoi intră un bărbat care probabil că era ducele de Clarence, şi o femeie micuţă şi sobră, soţia lui, Isabel. Inima lui Anne începu să bată mai tare când îl văzu pe Richard, purtând un pieptar albastru care se asorta cu ochii săi. Salută mulţimea încuviinţând scurt din cap, iar de îndată ce regele îşi ocupă locul, se aplecă înainte pentru a-i spune ceva urgent fratelui său.
Odată ce alaiul regal se aşeză la masă, trompetele şi tobele anunţară primul fel de mâncare, iar servitorii aduseră
platourile, servind mai întâi masa regală, înainte de celelalte mese. Muzicanţii continuară să cânte în timp ce oaspeţii lor se delectară cu nenumăratele feluri de mâncare, rafinate şi complexe, care îi făcură pe meseni să icnească pe măsură ce le erau aduse la mese – un păun, cu coada lui imensă
expusă, şi o lebădă care ascundea o plăcintă umplută cu 109
- POVARA LOIALITĂŢII -
păsări cântătoare vii, care zburară speriate pe grinzile salonului de îndată ce se văzură eliberate. Şi chiar dacă erau acrobaţi şi jongleri care se plimbau printre mese, pentru amuzamentul mesenilor, Anne îl privea pe Richard. Îşi dorea ca el să se uite în direcţia ei, dar ducele era adâncit în conversaţie.
Mâncarea putea fi la fel de rea precum mâncarea pentru cai, la cât mâncase Anne. Nervii şi emoţiile îi reduseseră
apetitul, reuşind să ciugulească doar din mâncărurile mai gustoase şi aşteptând ca festinul să se încheie, în speranţa că, atunci când avea să vină timpul ca ea să fie prezentată
regelui, să nu se împiedice din nou, şi Richard să o observe în cele din urmă. Dar banchetul părea să ţină la nesfârşit, iar de fiecare dată când Anne credea că era pe cale să se încheie, se aducea şi mai multă mâncare.
Într-un final, regele dădu semnalul şi toate platourile au fost strânse. Acrobaţii se opriră, trubadurii tăcură, şi o linişte expectativă se aşternu în încăpere când regele îl chemă la el pe lordul Stanley. Drept răspuns, bărbatul le făcu semn lui Anne şi Izzie să îl urmeze, iar Anne se strecură
prin spatele mesei, pentru a merge spre podium. Ştia că
trebuia să îşi ţină privirea în pământ, în semn de respect, dar riscă să se uite spre masa regală şi întâlni ochii albaştri şi blânzi ai lui Richard privind-o fix. Stomacul i se agită, iar inima i-o luă la galop. Reuşi să îi ofere o urmă de zâmbet înainte ca lordul Stanley să o apuce de braţ şi să o împingă
înainte.
— Maiestate, permiteţi-mi să v-o prezint pe fiica mea, lady Anne Stanley. Era prima oară când Anne îşi auzea numele rostit şi, pentru o clipă, ezită, gândindu-se că altcineva era prezentat mai întâi. Fă o reverenţă! îi şopti furios lordul Stanley, iar Anne, recăpătându-şi cumpătul şi ridicându-şi poalele rochiei, făcu o plecăciune joasă, conştientă de roşeaţa din obrajii ei în timp ce privea pantofii din piele ai regelui şi tivul îmblănit al robei sale.
— Lady Anne, îl auzi spunând.
110
- ELIZABETH ASHWORTH -
— Îngenunchează înaintea regelui, mormăi lordul Stanley la urechea ei, iar când Anne se aplecă în faţă, îl văzu pe Richard privind-o cu o jumătate de zâmbet, amuzat.
— Maiestate, reuşi ea să spună când o mână mare, împodobită cu un inel, fu întinsă înaintea ei, iar Anne se aplecă pentru a o săruta, înainte să devină conştientă de prezenţa lui Izzie lângă ea.
— Ridicaţi-vă. Ridicaţi-vă! porunci regele după ce Izzie făcu plecăciunea. Lăsaţi-mă să le privesc pe cele două
moştenitoare care au provocat atâta vâlvă.
Anne îl putea vedea limpede pe rege acum, şi se arătă
