— Fratele meu a fost îngăduitor pentru mulţi ani, îi spuse el, dar acea îngăduinţă a fost folosită ca o armă împotriva lui de către cei în care a avut încredere. Ar fi fost o prostie ca Henric să fie lăsat să trăiască. Cu siguranţă, poţi înţelege asta.
Richard făcu un pas spre ea, iar Anne s-ar fi retras dacă
nu ar fi fost deja captivă la perete, cu braţele lui întemniţând-o de-o parte şi de cealaltă.
— Ce-ai fi preferat să se întâmple? întrebă el iritat. Să fie ucis de loviturile vreunui călău nepriceput, să moară în agonie? Sau să aibă parte de o moarte rapidă şi iertătoare?
Anne începu să plângă şi îşi acoperi chipul cu mâinile, nefiind capabilă să îl privească pe acest bărbat, care tocmai îi cunoscuse intimităţile trupului.
— Îmi doresc să nu fi întrebat, plânse ea, amintindu-şi-l pe bătrânul trist şi confuz care stătuse pe tron în catedrala St. Paul.
— Pentru că răspunsul meu te face să nu mă mai placi?
Ea scutură din cap, incapabilă să vorbească. Anne, spuse el, furia domolindu-i-se, şi îi luă mâinile de pe faţă. Priveşte-mă!
Priveşte-mă! repetă el şi aşteptă până când ea se supuse, întâlnindu-i privirea fermă.
— Uneori trebuie să acţionăm în dezacord cu dorinţele noastre, pentru a ne demonstra loialitatea, îi explică el. Eu îi ofer loialitatea mea fratelui meu, regele. Ceea ce el porunceşte, eu fac, deşi poate că mă îndoiesc de poruncile lui 116
- ELIZABETH ASHWORTH -
uneori, aşa cum s-a întâmplat cu chestiunea Hornby, totuşi, el este regele. Cuvântul lui este lege şi trebuie să mă supun.
O eliberă, apoi se întoarse şi porni spre castel fără să
aştepte să vadă dacă Anne înţelesese sau dacă îl iertase. Ea îl privi plecând. Ştiuse că era capabil de acele lucruri, dar să
le audă din gura lui fusese şocant. Totuşi, nu putea spune că
Richard nu avea dreptate. Nu putea spune că încetase să îl mai iubească.
Îşi ridică boneta din locul unde căzuse, o scutură şi şi-o puse pe cap. Apoi, netezindu-şi încă o dată rochia şi ştergându-şi faţa cu palmele, încercă să îşi recapete cumpătul înainte să se întoarcă la banchet.
Înăuntru, scrută cu privirea încăperea aglomerată, plină
de dansatori şi de grupuri de oameni adânciţi în conversaţie.
El era aproape de postament şi vorbea cu mai mulţi bărbaţi pe care Anne nu îi recunoscu.
— Unde ai fost? întrebă printre dinţi lordul Stanley din spatele ei. Am aranjat ca barca să vă ducă acasă, pe tine şi pe lady Stanley, întrucât sunt foarte nemulţumit de amândouă!
— Eu… îmi era cald. Am ieşit afară pentru o gură de aer, protestă ea.
— Boneta îţi stă strâmb, îi spuse el, privind-o dezgustat.
Te vei întoarce acasă acum şi voi vorbi mai târziu cu tine!
Nu îi permise să protesteze, dar, oricum, Anne nu mai putea spune altceva. O prinse cu brutalitate de braţ şi, în timp ce ea privi înapoi spre Richard, care încă era adâncit în discuţie, acesta o escortă afară, pe malul apei, unde barca lor aştepta, iar lady Stanley îşi ocupase deja locul sub baldachin. O urcă la bord şi nici nu aşteptă ca Anne să se aşeze bine, că şi dădu vâslaşului semnal să plece.
— Durerea mea pentru pierderea fratelui îl supără pe soţul meu, spuse lady Stanley când privirile li se întâlniră. Îmi pare rău dacă ai fost nevoită să renunţi la petrecere pentru a mă însoţi acasă.
117
- POVARA LOIALITĂŢII -
Anne nu recunoscu faptul că şi ea îl supărase pe lordul Stanley. Era doar recunoscătoare că femeia nu observase rochia ei şifonată sau modul în care privirea îi rămăsese fixată pe zidul castelului Baynard, în timp ce erau conduse în susul râului.
Robert Harrington ştia că ducele de Gloucester fusese cel care îl recomandase pentru onoruri, după bătălia de la Tewkesbury, şi îi făcea mare plăcere, dar se arătă dezamăgit că Diccon nu fusese capabil să îl facă pe rege să se răzgândească în privinţa castelului Hornby. Să îngenuncheze înaintea regelui pentru a fi făcut cavaler era un lucru, dar să
îngenuncheze înaintea lui pentru a i se spune că
revendicarea castelului de către fratele său nu avea să aibă
sorţi de izbândă niciodată fusese umilitor, iar Robert se retrăsese în capătul îndepărtat al salonului, căutând să se izoleze de privirile curioase ale celorlalţi oaspeţi.
Se simţi uşurat să îşi vadă nepoatele tefere, dar în timp ce o privea pe Izzie dansând cu logodnicul ei, John Stanley, Robert simţi o mustrare de conştiinţă din pricina faptului că
încă nu reuşise să o viziteze pe Isabella la Balderstone. Îi trimisese o scrisoare lungă şi plină de afecţiune, dar se temea că până şi acest lucru ar putea fi insuficient pentru a o linişti. Acum că această chestiune cu Hornby era încheiată, spera ca Diccon să îl recompenseze cu o permisie, pentru a merge în nord şi a-şi aranja nunta.
O uşă izbindu-se de perete în spatele lui îl făcu să
privească în jur şi îl văzu pe duce intrând cu o privire posomorâtă. Ochii li se întâlniră pentru o secundă, dar Diccon merse în colţul opus, parcă hotărât să îl evite. Lui Robert îi păru rău pentru el. Decizia regelui cu privire la Hornby îl umilise şi pe el, de asemenea. Avea să vorbească
mai târziu cu el, se gândi Robert, care aflase în urmă cu mult timp că era mai bine să îl laşi în pace pe Diccon atunci când era într-o dispoziţie proastă.
118
- ELIZABETH ASHWORTH -
