frâiele şi dădu pinteni calului. Dar dacă sunt probleme, la primul semn, vino repede.
Robert încuviinţă din cap şi privi cum cei doi bărbaţi înaintau pentru a se întâlni cu fratele lor. Armata rămase tăcută, parcă ţinându-şi răsuflarea în acelaşi timp. Robert putea auzi voci purtate de vânt, dar nu putea descifra cuvintele. Calul se foi sub greutatea lui, simţindu-i frământarea, iar el se aplecă înainte, mângâind gâtul animalului, pentru a se calma şi a-l calma.
Ducele de Clarence descălecă şi îngenunche înaintea regelui. Regele descălecă la rândul lui şi îşi ridică fratele de pe pământ, îmbrăţişându-l şi sărutându-l. Ducele de Gloucester îi urmă exemplul, deşi lui Robert i se păru că
sărutul lui a fost mult mai reticent.
Anne se trezi devreme în dimineaţa duminicii de Paşte, iar după ce se îmbrăcă şi îşi spuse rugăciunile, merse cu lady Stanley la slujbă, în biserica mănăstirii. Ceaţa le juca feste printre copaci, aşezându-se şi ridicându-se, îngreunându-le vederea, iar Anne fu surprinsă când zidurile din piatră ale mănăstirii Burscough se ridicară brusc înaintea lor.
În timp ce preotul recită rugăciunile, Anne se gândi la faptul că Iisus se sculase din morţi după trei zile de la 101
- POVARA LOIALITĂŢII -
coborârea în iad. Era o blasfemie, se gândi ea, să spere ca Eduard, regele de drept, să fie repus pe tronul său, asemenea lui Iisus? Îşi plecă uşor capul şi se concentră mai tare asupra rugăciunilor ei, puţin ruşinată că gândurile nu îi erau îndreptate către Dumnezeu cel veşnic, ci către preocupări mai lumeşti, în timp ce mergea spre preot pentru a primi anafura.
Pe când se întorceau înapoi la casa Lathom, poftind la un mic dejun cu ouă proaspete şi pâine cu unt, soarele începu să alunge ceaţa de pe câmpiile joase. Le încălzi în timp ce îşi croiau drum pe aleea cu iarbă umedă, ridicându-şi faldurile rochiilor pentru a le împiedica să se ude. Iar până la căderea nopţii, Anne aflase că ceaţa fusese de partea yorkiştilor.
În vreme ce stătea în salon, gâfâind şi duhnind de transpiraţie de la calul său, mesagerul trimis de lordul Stanley le descrise cum Eduard Plantagenet se întâlnise cu ducele de Warwick în bătălia de la Barnet. Ceaţa fusese densă şi câţiva dintre oamenii lui Warwick confundaseră
stelele şi razele drapelului contelui de Oxford cu soarele de pe stindardul regelui şi luptaseră împotriva propriilor oameni. Când văzu că aveau să piardă, fratele lui Warwick, Montagu, schimbase tabăra şi, văzând că nu poate triumfa, contele de Warwick fugise într-o pădure din apropiere. Unul dintre oamenii lui Eduard îl văzuse şi trimise un grup de soldaţi să îl urmărească şi să îl ucidă.
Lady Stanley îşi plânse fratele mort şi îi porunci lui Anne să o însoţească la mănăstire pentru a aprinde lumânări pentru sufletul lui. În biserică, Anne îi mulţumi lui Dumnezeu că rugăciunile ei fuseseră ascultate. Richard era teafăr şi nevătămat. Fusese o zi frumoasă de Paşte. Soarele din York răsărise din nou.
— Nu fi atât de sigură de victoria yorkistă! se răsti lady Stanley la Anne, printre lacrimi. Nu pot să cred că cei care îmi sunt veri mi-au ucis fratele! Vor fi pedepsiţi!
102
- ELIZABETH ASHWORTH -
Anne se aştepta ca lordul Stanley să se întoarcă acasă, să
îşi recunoască înfrângerea şi să se retragă din calea regelui.
Se gândea că avea să renunţe la încercările inutile de a pune mâna pe castelul Hornby, iar într-o noapte visă că Richard venise la Lathom pe armăsarul lui sur, pentru a o salva. Dar săptămânile trecură, iar primăvara înflori pe crengile merilor din livadă şi încă nu veni nimeni. Anne auzea doar zvonuri şi şuşoteli printre uşi deschise şi ferestre în timp ce umbla prin casă, neliniştită şi singură. Lady Stanley se închisese în sine după moartea fratelui ei. Părea nesigură şi temătoare cu privire la ceea ce avea să se întâmple cu ea acum. Chiar şi veştile care fuseseră trimise în secret, că un grup condus de Margareta de Anjou sosise în Weymouth şi că aceasta, însoţită de lancasterienii care scăpaseră cu viaţă de la Barnet, mărşăluia spre Ţara Galilor pentru a-i oferi sprijin lui Jasper Tudor, nu au fost suficiente pentru a-i seca lacrimile care nu mai conteneau.
Din partea lordului Stanley nu primiră vorbă până în prima săptămână din mai, când un mesager veni cu veşti despre o altă bătălie, la Tewkesbury, unde regele Eduard îi încolţise în sfârşit şi îi învinsese pe lancasterienii rămaşi.
— Suntem chemate la Londra, îi spuse cu lacrimi în ochi lady Stanley lui Anne. Deşi mă tem de ceea ce se va alege de noi. Regele Henric este mort, la fel şi prinţul de Wales, şi mă
tem pentru soţul meu, spuse ea.
Totuşi, veştile pătrunseră în lumea lui Anne ca o rază
bruscă de soare, după o furtună năprasnică. Nici măcar gândul greţurilor călătoriei sau al paturilor ciudate şi al mâncării uleioase din hanurile de pe drum nu îi putea distruge nerăbdarea de a ajunge înapoi în oraşul aglomerat, zgomotos şi urât mirositor.
În cele din urmă, intrară în curtea casei de la oraş a lui Stanley, iar Anne coborî uşurată din trăsură, trăgând cu disperare aer în piept, când dădu cu ochii de sora ei, care o aştepta cu braţele deschise.
103
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Izzie! Nu ştiam că vei fi aici! strigă ea, îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe ambii obraji.
— Sunt aici de mai bine de trei zile, aşteptându-te. Am crezut că ne vei prinde din urmă pe drum, dar aţi călătorit atât de încet.
Anne privi chipul surorii ei, înroşit de entuziasm, şi se întrebă ce ştia Izzie. Singurele cuvintele pe care le spusese lady Stanley fuseseră pline de sentinţe cumplite şi de avertizări cu privire la soarta lor. Părea să se fi resemnat cu gândul că avea să fie închisă în Turn de îndată ce sosea şi să
fie lăsată acolo pentru tot restul vieţii ei scurte, dar Anne citi motive de sărbătoare pe chipul lui Izzie, şi de privilegiu, mai degrabă decât de întemniţare.
Anne se întoarse când auzi că se apropia cineva şi îl văzu pe lordul Stanley intrând călare în curte şi descălecând pentru a-şi întâmpina soţia, care încă stătea în trăsură.
— Vino, doamna mea, permite-mi să te ajut. Ce te doare?
întrebă el când văzu chipul brăzdat de lacrimi al soţiei sale, clipind în timp ce soarele amiezii cădea pe acoperişuri.
— Mă bucur să te văd sănătos şi în libertate, soţul meu, răspunse ea cu o voce tremurândă când el îi oferi braţul său şi o ajută să coboare. Am fost îngrijorată, nu ştiam dacă te voi găsi în viaţă, darămite liber.
— Of, gata, îi spuse el. Nu ştiai că voi lupta de partea învingătorilor?
— Partea învingătorilor? întrebă ea, holbându-se uimită la el.
— Da. Cu ajutorul armatelor mele, regele Eduard, Dumnezeu să îl binecuvânteze, şi-a reluat locul de drept pe tronul Angliei.
Anne privi cum lady Stanley continuă să se holbeze la soţul ei.
— Ai luptat pentru yorkişti? întrebă ea. Ridică vocea în timp ce vorbi şi îşi duse mâna la frunte, de parcă ar fi fost pe punctul de a leşina. Dar apoi îşi recăpătă cumpătul şi se 104
- ELIZABETH ASHWORTH -
