îl împartă pe durata vizitei.
91
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Se poartă frumos cu tine? o întrebă, în timp ce Izzie îşi aruncă mantia pe pat şi, fără să aştepte ajutorul unei servitoare, începu să îşi scoată lenjerie şi ciorapi din cufărul de călătorie şi să le împrăştie prin încăpere, până când dormitorul începu să arate precum camera dezordonată în care obişnuiau să doarmă la Hornby.
— Desigur, spuse ea, dezbrăcându-se de hainele transpirate şi spălându-se, fără să pară afectată de frig. Iar casa este confortabilă, chiar şi iarna, şi mesele sunt mereu pline cu mâncare…
— Şi logodnicul tău?
Izzie tăcu, rămânând cu cârpa udă în mână şi zâmbind.
— Este minunat, spuse ea, iar Anne văzu că sora ei era îndrăgostită.
— Eşti norocoasă, răspunse ea în timp ce împăturea hainele murdare care fuseseră aruncate deoparte. Cel puţin una din noi a găsit fericirea, se gândi ea, privindu-şi sora în timp ce aceasta îşi trăgea nişte ciorapi curaţi peste picioarele fine şi lungi.
La parter, buşteanul de Crăciun încă ardea în şemineu, iar salonul era împodobit cu vâsc. Unul dintre băieţii de la bucătărie, a cărui sarcină obişnuită era să frigă carnea, a fost încoronat Regele Dezordinii3 şi i se permise să aleagă
jocurile, deşi Anne observă că băiatul nu făcea nimic fără să
caute aprobare din partea lordului Stanley, care i-o oferea încuviinţând din cap. Presupuse că i se dăduseră
instrucţiuni cu privire la ceea ce putea şi ce nu putea să
sugereze, astfel că nimic deplasat nu avu loc.
Oaspeţii zăboviră până după sărbătoarea Bobotezei şi, cu toate că Anne se bucura să fie din nou lângă sora ei, nu se putu abţine să nu observe că Izzie nu era foarte interesată de situaţia surorii mai mari. Cu excepţia unui comentariu scurt cum că Anne avusese noroc să scape de Sir William şi că
Eduard era încă prea tânăr pentru a-i fi un soţ adevărat, 3 Obicei tradiţional de Crăciun în Anglia, abolit de regele Henric al VIII-lea în 1541. (n.tr.)
92
- ELIZABETH ASHWORTH -
Izzie vorbise numai despre John şi despre noua ei viaţă. Şi, deşi Anne se simţea uşurată s-o ştie pe Izzie fericită, i se părea că familia Stanley îi furase sora şi, în timp ce îşi luă la revedere, într-o dimineaţă de ianuarie, când chiciura încă se agăţa de copacii din jurul casei Lathom, se simţi mai singură
şi mai izolată decât îşi putuse închipui vreodată.
Mişcarea vasului pe valurile unduitoare îi provoca greaţă
lui Robert Harrington, în timp ce un vânt puternic sufla în pânze şi îi împingea spre coasta engleză. Ducele de Gloucester stătea la proră, vântul rece învălmăşindu-i părul negru peste faţă. Pălăria îi zburase de trei ori, iar acum o ţinea în mână şi, cu capul dezgolit, privea înainte, încercând să zărească micul port în care urmau să acosteze.
Stomacul lui Robert gemu, iar el se aplecă peste copastie, privind mişcarea hipnotizantă a apei cenuşii care se izbea de bordajul din lemn. Se întrebă cât de mult mai aveau să
reziste măruntaiele sale fără să cedeze acestui balans constant, simţindu-se uşurat când auzi o voce entuziasmată
care anunţă că un sat de pescari fusese zărit prin ceaţa joasă
ce învăluia coasta. Aflat la capătul unei fâşii înguste de pământ, care ieşea din coasta Yorkshire, satul nu părea deloc atrăgător. Totuşi, cu greu ar fi putut intra cu flota direct în portul Hull, iar ordinele regelui erau să ajungă în mod discret la ţărm. Forţa lor mică, deşi susţinută de oameni, de bani şi de bunăvoinţă din partea Burgundiei, nu era încă suficient de puternică pentru a lupta, iar obiectivul lor era să pună în tăcere stăpânire pe Anglia, şi să se încreadă în Dumnezeu şi în susţinătorii lor yorkişti, pentru ca Eduard să îşi poată recăpăta tronul din mâinile regelui-marionetă al lui Warwick.
Zvonurile abundaseră la curtea din Burgundia, dar surse credibile vorbeau despre nemulţumirea ducelui de Clarence, pricinuită de faptul că acea coroană nu fusese pusă pe propriul lui cap. Sora regelui trimisese scrisori, aduse de mesageri de încredere, îndemnându-l pe Clarence să accepte 93
- POVARA LOIALITĂŢII -
dreptul lui Eduard de a fi rege şi să se împace cu el. Nu fusese făcută nicio promisiune, dar exista speranţă. Deşi era nevoie de mai mult decât de speranţă pentru a rămâne în viaţă şi a izbândi, gândi Robert, privind cum pescarii speriaţi îşi ridicară privirea de la plasele lor în timp ce flota se apropia de ţărm, ieşind din ceaţă.
Ducele coborî primul de pe vas, după ce îl ancorară de inelul din fier fixat pe ponton. Îngenunche cu un picior pe pământul ud şi îşi făcu semnul crucii, mulţumindu-i lui Dumnezeu, apoi îşi trecu degetele prin părul acoperit cu sare.
— Nu voi fugi a treia oară, jură el. Din această zi, voi lupta pentru ceea ce este de drept al meu, pentru regele meu şi pentru ţara mea.
— Da, domnul meu, răspunse Robert, după ce oferi divinităţii mulţumiri asemănătoare pentru că ajunsese la ţărm fără ca stomacul să îl facă de râs. Se întoarse să
privească scândurile care erau aşezate între puntea vasului şi ţărm, pentru ca grăjdarii să îşi mâne caii agitaţi spre uscat. Greaţa fusese înlocuită acum de neliniştea pe care o simţea înainte de o bătălie. Nu era tocmai teamă, ci mai degrabă nelinişte, iar Robert, privindu-l pe duce care îi saluta cu amabilitate şi generozitate pe sătenii uimiţi, speră şi se rugă ca tot nordul să fie la fel de încântat că Eduard Plantagenet se întorsese, precum erau aceşti bieţi oameni din Yorkshire.
Robert de-abia aştepta să o revadă pe Isabella. Spera ca ea să nu fi crezut nici să fi plecat urechea la eventualele zvonuri privind moartea sa. Deşi avusese posibilitatea să
corespondeze cu câţiva lorzi de încredere din Anglia, scrisorile încredinţate unui biet paj pentru logodnica lui nu erau o chestiune importantă, astfel încât el nu putuse să îi dea de veste că era în siguranţă şi că avea de gând să se întoarcă pentru a o lua de soţie.
Primiseră vorbă că regina născuse primul fiu al lui Eduard la Westminster şi îl numise după tatăl lui. Ei bine, primul 94
- ELIZABETH ASHWORTH -
născut legitim, medită Robert, gândindu-se la privirea îndrăzneaţă a regelui aruncată oricărei femei frumoase care îi oferea o favoare. Deşi se spunea că era fermecat de regină şi că o iubea cu pasiune, faptul că se căsătorise cu ea în ciuda lui Warwick, care negociase un aranjament cu o prinţesă de origine franceză, nu îl împiedicase să flirteze cu câteva domniţe la curtea din Burgundia. Sora lui, Margareta, şi cumnatul lui păruseră indulgenţi, văzând această trăsătură
de caracter ca fiind o slăbiciune încântătoare, care nu avea mare importanţă, dar tânărul Diccon se încruntase adesea din pricina lipsei de autocontrol a lui Eduard, iar într-o seară, când el şi Robert stăteau într-un alcov din salonul mare, lipsind de la reuniunea curţii, ducele îi vorbise despre lady Anne.
— Sunt conştient că fratele tău a trimis-o în camera mea ca pe o mită; spuse el. Nu era necesar. Deja vă luasem pe amândoi în serviciul meu.
