îţi trimit vorbă, dar nu ştiam cum…
— Gata, gata, o consolă el când începu din nou să plângă.
Sunt aici acum.
— Dar cum rămâne cu lordul Stanley?
— Mă ocup eu de el, răspunse Richard. Ceea ce contează
acum este bunăstarea ta şi a copilului nostru. Ducele coborî privirea şi îşi puse mâna peste stomacul ei, care creştea rapid. Este puternic.
— De unde ştii că este băiat?
— Ai fost menită să îmi porţi fii în pântec, răspunse el, sărutându-i din nou obrajii umezi.
— Unde mă vei duce? întrebă Anne.
— La castelul Pontefract. Vei fi în siguranţă acolo. Şi vei fi bine îngrijită. Ţi-am promis cândva că voi face ce tot ce îmi stă putinţă ca să te ţin departe de controlul lui Stanley. A fost mult mai dificil decât mi-am imaginat, dar îmi voi ţine acea promisiune, atât cât voi putea, până în ziua în care voi muri, îi spuse el.
Când coborî la parter, Anne se bucură să vadă că unchiul Robert era unul dintre bărbaţii care îl însoţiseră pe Richard.
Acesta o îmbrăţişă şi o asigură că avea să fie condusă în condiţii optime la Yorkshire. Trăsura pe care o adusese Richard era încăpătoare şi plină de blănuri şi perne moi, pentru a o proteja de hurducăieli, dar nu ajunseră prea departe când greţurile loviră din nou.
129
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Opriţi! Opriţi! strigă ea în timp ce lichidul amărui i se ridică în gât. De îndată ce caii se opriră, Anne se târî pe pământ, vomând. Mâini blânde îi ţineau capul, şi trecu un moment până când Anne îşi dădu seama că Richard era cel care coborâse de pe cal şi îngenunchease lângă ea.
— Nu trebuie să vezi asta, îi spuse ea, ştergându-şi gura şi simţindu-se ruşinată.
— Am văzut lucruri mai rele în luptă, răspunse el, ajutând-o să se ridice în picioare. În plus, nu m-am gândit să
îţi găsesc o însoţitoare de gen feminin. Aşadar, până acest lucru va fi remediat, trebuie să te îngrijesc eu însumi, spuse Richard, întinzându-i propria batistă fină din olandă pentru a-şi şterge faţa.
130
- ELIZABETH ASHWORTH -
CAPITOLUL 6
Octombrie 1471-februarie 1472
În cele din urmă se apropiară de Pontefract, iar Anne dădu la o parte perdeaua trăsurii pentru a privi castelul, aşezat pe un deal, la mică distanţă de oraş, devenind din ce în ce mai mare pe măsură ce se apropiau. În timp ce urcau panta spre poarta vestică, zidurile şi turnurile din piatră arătau tot mai impunătoare.
— Aici, lordul Stanley nu te va mai putea deranja, spuse Richard, aplecându-se în şa ca să poată fi auzit. Anne îi zâmbi. Deşi călătoria fusese supărătoare şi obositoare uneori, blândeţea lui neabătută îi permisese să se bucure de ea, ajungând să se cunoască mai bine unul pe celălalt, în intimitatea care le fusese permisă.
Richard îşi conduse calul înaintea trăsurii în timp ce trecură pe sub arcada porţii, în curtea exterioară, unde oamenii se opriră din treburile lor pentru a-i privi înaintând, iar după ce trecură pe sub Turnul Constable ajunseră în curtea interioară, unde, de îndată ce se opriră, Richard veni lângă ea.
— Permite-mi să te ajut, spuse el, apropiindu-se de Anne când ea păşi şovăielnic spre duce.
— O clipă, spuse ea în timp ce slăbiciunea o copleşi din nou.
— O voi ajuta eu, insistă ducele, concediindu-i printr-un semn al mâinii pe unchiul ei şi pe una dintre servitoarele care se apropia. Poţi să te ţii pe picioare sau vrei să te iau în braţe? o întrebă el.
— Nu cred că s-ar cădea! spuse Anne, şocată de sugestia lui. Sunt sigură că mă voi descurca. Nu cred… începu ea, şi dintr-odată simţi că vederea i se înceţoşează şi că Richard o ridică în braţe, urcând scările.
131
- POVARA LOIALITĂŢII -
Ajunşi înăuntru, o aşeză pe un fotoliu lângă foc şi îngenunche înainte ei pentru a-i desprinde mantia, frecându-i apoi palmele între ale sale.
— Aduceţi puţin vin, ceru ducele, iar Anne: simţi cum bărbatul îi apleacă uşor capul în timp ce ridica pocalul spre buze. Luă o înghiţitură de vin şi un val de căldură o cuprinse, revigorând-o uşor. Vederea i se limpezi şi citi îngrijorarea pe chipul lui Richard.
— Ce vor crede oamenii când îl vor vedea pe fratele regelui îngenunchind înaintea mea? întrebă ea mai în glumă, mai în serios, în speranţa că oamenii de la Pontefract nu o vor judeca prea aspru.
— Pot să creadă ce doresc, răspunse el. Anne, m-ai speriat. Te simţi puţin mai bine acum?
— Eu… sunt mai bine.
— Să trimit după un doctor?
— Nu! protestă ea cuprinsă de teamă.
— Ei bine, culoarea îţi revine în obraji, spuse el, mângâindu-i blând chipul cu degetul mare. Odihneşte-te aici puţin, până mă asigur că dormitorul şi camerele tale sunt pre gătite.
— Totul este aşa cum aţi poruncit, Alteţă, spuse administratorul, care îi privea nerăbdător din capătul celălalt al şemineului.
