— Îmi vei spune unde este! ceru ducele de Gloucester.
— Este sub tutela mea, iar asta nu te priveşte! se auzi glasul irascibil al lui George, duce de Clarence.
Scurta manifestare a afecţiunii frăţeşti, după reuniunea de la Banbury, nu durase mult, gândi Robert. Nici speranţele că
ducele ar putea să o ia de soţie pe nepoata lui. Richard căuta o altă Anne acum: Anne Neville, văduva lui Eduard, prinţul de Wales, şi moştenitoarea a jumătate din vastele proprietăţi ale lui Warwick. Diccon voia să se însoare cu ea. Dar fratele lui, nevrând să împartă averea lui Warwick cu cineva, nu voia să îi spună unde o ţinea ascunsă.
— O voi găsi! urlă Gloucester. O voi găsi chiar dacă va trebui să caut în fiecare casă din Londra!
Robert ştia că ameninţarea lui Diccon de a căuta în fiecare casă nu era una falsă. Deja căutaseră în toate locurile în care ducele credea că fratele lui ar fi putut-o ascunde pe moştenitoare. Clarence era de părere că Anne Neville ar trebui să îşi depună jurământul la o mănăstire şi să se călugărească, iar partea ei din terenurile lui Warwick să fie administrate de către el. Dar Diccon nu era dispus să
renunţe la şansa de a-şi lua partea care îi fusese de mult promisă. Moartea lui Eduard de Lancaster la Tewkesbury îi oferise oportunitatea pe care o crezuse pierdută, şi nu era pregătit să o piardă a doua oară.
Înainte ca Anne să apuce să trimită scrisoarea pe care o pregătise pentru sora ei, toată lumea începu să se agite în jurul ei.
137
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Ducele este pe drum! îi spuse Isabella, intrând grăbită
în cameră. Anne ştia că entuziasmul din glasul ei se datora faptului că urma să îl vadă pe Robert. Căsătoria plănuită de ei fusese din nou amânată, întrucât Richard avusese nevoie de unchiul ei la Londra şi, cu toate că Isabella nu se plânsese niciodată, Anne ştia că tânjea după ziua în care avea să devină soţia lui.
— A sosit un mesager cu ordinul ca servitorii să facă toate pregătirile, continuă ea. Vor ajunge înainte de căderea nopţii şi plănuiesc să stea acasă de Crăciun.
Anne simţi cum toate grijile ei se sting. Se convinsese pe sine că Richard intenţiona să rămână în Londra, dar vestea că urmau să fie împreună până la sfârşitul zilei o umplu de bucurie. Copilul din pântecul ei se mişcă.
— Tatăl tău vine, îi spuse ea copilului, punându-şi mâinile pe stomac într-un mod protector. Vine, pentru că ne iubeşte.
Aşteptară, uitând de broderii şi de hăinuţele pentru bebeluş, privind nerăbdătoare din turn. Se întunecase şi începuse să ningă după-amiază, iar Anne se nelinişti din nou. Apoi, în cele din urmă, auzi sunetul hornului în depărtare. Isabella spuse că îi vede venind şi amândouă
coborâră grabnic în salon.
Alaiul intră în curtea exterioară, caii alunecând pe pietrele ude, iar Anne privi din capul scărilor cum Richard trecea pe sub poartă călare pe armăsarul lui cenuşiu, însoţit de unchiul Robert. Ea aproape că ajunsese la jumătatea treptelor, uitând de vremea rea, când el descălecase şi îi înmânase hăţurile unui ajutor de grăjdar, mulţumindu-i.
Bătaia inimii ei şi fâlfâitul din stomac, împreună cu mişcarea copilului, deveniră una şi aceeaşi când el o privi.
— Doamna mea! spuse Richard.
— Alteţă, se bâlbâi ea, încercând să facă o plecăciune pe treptele înguste în timp ce el sări câte două deodată pentru a o prinde de braţ şi a o sprijini.
— Haide înăuntru, îi spuse el cu fermitate. N-aş vrea să
cazi, în graba asta de a mă întâmpina. Uite cum lady Isabella 138
- ELIZABETH ASHWORTH -
aşteaptă la adăpost, o certă el când ajunseră în pragul uşii, unde se afla însoţitoarea ei. Isabella zâmbi şi făcu o plecăciune înaintea ducelui, dar ochii ei se întoarseră
degrabă spre Robert Harrington, care urca scările în urma lui.
Richard îşi scoase mănuşile şi îi cuprinse lui Anne chipul în palmele reci, aplecându-se şi sărutând-o blând pe buze.
Apoi privirea îi căzu pe burta ei, pe care o mângâie cu o mână. Ea zâmbi, simţind bebeluşul lovind la atingerea lui.
— Creşte sănătos şi puternic. Tu cum te simţi? întrebă
Richard, privind-o din nou. Eşti bine?
— Da, sunt bine, îl asigură Anne, scuturându-i cu degetele zăpada de pe umeri. Vino lângă foc să te încălzeşti. Vrei să
chem servitorii să aducă vin fiert?
— Da, răspunse el, scoţându-şi mantia. Călătoria a fost lungă şi friguroasă, dar mă bucur să fiu aici cu tine. Aruncă
mantia deoparte şi o trase aproape de el, sărutând-o din nou
– un sărut mai îndelungat şi tihnit, în timp ce copilul era protejat de corpurile lor. Mi-a fost dor de tine, spuse el, apoi se întoarse zâmbind către unchiul ei, care aştepta, cu Isabella agăţată de braţul său.
— Unchiule Robert, spuse Anne şi făcu o plecăciune scurtă, amintindu-şi de bunele maniere. El plecă uşor capul spre ea.
— Adu bagajele, Robert! strigă Richard. Ţi-am adus daruri, domniţa mea, şi nu văd niciun motiv pentru care să nu primeşti cel puţin unul acum, deşi ar trebui să te las să
aştepţi până în seara de Crăciun pentru celelalte, o tachină
el. Luă săculeţul pe care îl adusese unchiul ei şi îl desfăcu.
— Pe acesta îl poţi primi acum, continuă el, întinzându-i un mic pachet. De asemenea, ţi-am adus şi o scrisoare de la sora ta, Elizabeth.
