— Eduard! Nu crea probleme, spuse Anne, mergând lângă
el şi punându-şi mâna pe braţul lui. Haide mai întâi să
auzim ce are de spus tatăl tău.
— Probabil că nu este atât de grav rănit pe cât pare, spuse Robert când privirea lui Eduard se îndreptă spre lordul Stanley, al cărui doctor îi înfăşură acum un bandaj curat în jurul capului. Rănile la cap sângerează întotdeauna mai tare.
— Mai ales când capul este despărţit de gât! răspunse Eduard, care probabil auzise veştile crainicilor. Trebuie să
recunosc, sunt surprins că lordul protector îl bănuieşte pe tata de implicare în acest complot.
— Ei bine, vom vedea, spuse Robert. Între timp, voi posta gărzi la uşa casei, pentru a mă asigura că nimeni nu intră şi nu iese.
Anne nu împărtăşea convingerea soţului ei cum că tatăl lui era în totalitate nevinovat, şi nimic din ce auzise în casa Stanley nu o făcea să îşi schimbe părerea. Şoaptele care încetau brusc de fiecare dată când ea intra într-o încăpere continuară, ceea ce o făcea să fie convinsă că în orice clipă
unchiul ei avea să vină şi să îl ducă pe lordul Stanley la închisoare sau la eşafod. Dar Eduard o asigură că un mesaj secret fusese trimis la Lathom, şi dacă i se întâmpla ceva tatălui său, întreaga forţă a armatei Stanley avea să descindă
în Londra.
— Lordul protector a trimis vorbă oamenilor să vină de la York, dar chiar dacă ar sosi la timp, tot i-am depăşi numeric, îi spuse Eduard.
— Sincer mă rog să ai dreptate în apărarea nevinovăţiei tatălui tău, răspunse Anne. Nu îşi contrazicea soţul, dar fusese martoră a conflictului îndelungat dintre Richard şi familia Stanley, şi bănuia că lordul Stanley nu ar fi ezitat să
scape de Richard, dacă ar fi putut.
250
- ELIZABETH ASHWORTH -
Robert stătea lângă lordul protector în pragul uşii Camerei Stellata4 din Palatul Westminster. Consiliul fusese de acord cu Richard că era de neconceput ca încoronarea regelui să
continue în absenţa fratelui său mai mic, ducele de York.
— Băiatul nu a căutat refugiu din proprie iniţiativă, spusese Richard de mai multe ori în ultima săptămână. Este ţinut prizonier de către mama lui şi este de datoria noastră
să îl eliberăm. Evenimentele din vinerea care trecuse, când complotul lui Hastings fusese dezvăluit, constituiseră
picătura care umpluse paharul. Robert nu credea să îl fi văzut prea des pe Diccon atât de furios ca atunci când pumnalul ascuns fusese scos din cizma lui Hastings şi ridicat în văzul tuturor. Chipul i se contorsionase de furie, dar în loc să înceapă să zbiere, rămăsese tăcut, ca şi cum nu ar fi putut găsi cuvintele potrivite, iar când Buckingham îi sugerase să dea un exemplu ferm, acceptase că prizonierul trebuia executat.
Robert era perfect conştient că ducele nu îl plăcuse pe lordul Hastings. Chiar şi când fuseseră în exil în Ţările de Jos, nu făcuse un secret din faptul că era scârbit de etica bărbatului şi de modul în care trata femeile. Dar Hastings îi fusese prieten apropiat lui Eduard. El fusese cel care îl trimisese pe James la Middleham când regina ezitase să îi trimită veşti despre moartea fratelui său, iar Robert ştia că
Diccon se aşteptase ca lordul să îi fie loial.
Acum era decis să îl smulgă pe fratele mai mic al regelui din mrejele reginei, ca să poată avea controlul asupra ambilor săi nepoţi. Un grup mare de soldaţi stătea de pază
de-a lungul râului şi pe coridoarele Palatului Westminster, aşteptând ca arhiepiscopul de Canterbury să iasă din catedrală împreună cu băiatul. Dacă arhiepiscopul nu avea succes, atunci soldaţilor li se va da ordin să ia cu asalt 4 Curte engleză de judecată, aflată în Palatul Westminster, între secolul al XV-lea şi jumătatea secolului al XVII-lea, când a fost abolită. (n.tr.) 251
- POVARA LOIALITĂŢII -
adăpostul şi să îl scoată cu forţa, perspectivă care îl neliniştea pe Robert.
În cele din urmă, uşa se deschise şi se lăsă tăcerea în momentul în care arhiepiscopul ieşi ţinând ferm de mână un băieţel cu ochii mari, temători. Robert auzi murmurul de uşurare al lui Diccon. Păşi înainte pentru a-şi întâmpina nepotul, punându-i o mână pe umăr şi asigurându-l că este în siguranţă şi că urmează să fie dus cu barca la fratele său, în Turn. Băiatul încuviinţă tăcut din cap şi privi înapoi spre uşa închisă. Arhiepiscopul îi explică lui Diccon că îi promisese reginei că fiul ei avea să se întoarcă la ea după
încoronare, dar Robert se îndoia că acest lucru avea să se întâmple.
Mai târziu în acea zi, unchiul lui Anne se întoarse cu o escortă înarmată la casa Stanley şi cu un mesaj conform căruia lordul protector dorea să îl vadă lordul Stanley.
Contesa de Richmond îşi luă rămas-bun de la soţul ei, gândindu-se în mod evident că putea fi ultima oară când îl vedea, după care bărbatul a fost escortat la barca ce avea să
îl ducă în susul râului, spre Turn. Dar, nu după mult timp, lordul Stanley se întoarse acasă cu un zâmbet satisfăcut pe chip, spunându-le că îşi recăpătase locul în consiliu, iar Anne se întrebă cât de mult fusese această decizie influenţată de ameninţarea pe care o reprezenta armata Stanley.
— Te rog, putem să ne întoarcem la Hornby după
încoronare? îl întrebă Anne pe soţul ei în timp ce se plimbau prin grădină în acea seară, bucurându-se de răcoare. Eduard rămase tăcut pentru un moment, iar ea ridică privirea spre el. Ce s-a întâmplat? întrebă din nou, surprinsă că soţul ei nu fusese imediat de acord să se întoarcă la munca lui şi să
o revadă pe Lucy şi pe copiii săi.
— Am mari îndoieli că încoronarea regelui va avea loc, îi spuse Eduard.
— Ce te face să spui asta? întrebă Anne.
252
- ELIZABETH ASHWORTH -
— N-ai auzit?
— Nu aud decât zvonuri şi şoapte, îi spuse ea. Tatăl tău şi contesa mă ţin închisă în casă şi mereu tac atunci când văd că mă apropii de ei. Tu ce ştii? întrebă Anne. Eduard o conduse mai departe de casă, spre un loc mai jos, cu iarbă
